În numărate vise văd mistralul
În alte pe Tamisa urc, în sete
De regăsire. Unde ești, poete?!
Pe dată-apare-n văzu-mi ancestralul.

Și cărnuri se desprind de pe schelete
Și oase cad... rămâne doar astralul,
Ce doar șoptește după claustralul
Refugiu-n trup. Vechimea, siluete

I-aduce, să-i redreagă blânda limbă,
Ce prea mult timp s-a învățat cu murmur.
În mine, descărnat, Sfânt Duh se plimbă

Timid. În fața lui fricoasă tremur
Căci glasul lui alene se preschimbă
Pe foaie, dintr-o șoaptă în cutremur.