M-am înșelat crezând că luna e stăpâna nopții,
Căci zile-n șir eu însumi am văzut-o chiar în plină zi;
Ea, dimineața îmi dădea binețe-n fața porții,
Apoi, cu soarele de mână, în lumină se-nsoți.

Precum mireasa-și lasă-n pripă casa părintească
Plecând spre-a se-nsoți cu mirele-n duetul nupțial,
La fel făcut-a luna-abandonând bolta cerească,
Spre-a fi-n lumină, soarelui, consoartă-n regnul lor astral.

Ce-i e gândul?... zile-n șir minunea s-a tot repetat...
Ea, luna-ncremenită parcă, stătea-n aceeași parte;
Văzut-au mulți această fază și toți s-au întrebat:
E-ndrăgostită luna? Sau, pentru unii-i semn de moarte?

O fi vreun semn acesta de care să ne temem toți?
O fi o simplă și banală întâmplare fără rost?
De-o fi semn sau simplă întâmplare-n zile sau în nopți,
Sunt trecătoare toate pentru om și au același cost.

E just că cineva atotputernic... Creatorul,
Destinul tuturora îl conduce, făr’ să țină cont
De ceea ce dorește unul, altul. El, Izvorul
A tot ce-i viu sau mort, ne vrea pioni în al Său divin front.