o seară de parcă ar fi ultima înainte de plecare
oameni sunt mulți în jur și fiecare dintre ei are alt infinit de oameni în jur
toate gândurile îmi stau stânse la gât ca niște coliere de perle azi primite cadou
am plâns aici în poemul acesta și apoi l-am spălat cu zâmbetele trecutului nostru
după mișcări sărituri tropote mers îndelung pe strada uriașă care leagă cimitirul de o destinație necunoscută
se și zâmbește altfel mi-am spus apoi m-am încolăcit în jurul cerului

păsările zburau departe de mine își mișcau aripile
cursele lor separau norii
mai știi tot atunci făceam ceva împreună scriam storceam suc
adeveream minciuni improvizate visam ceva îndepărtat
de frumos când tot ce era zgomotos
rămânea mult în urmă
senzație că ne îndreptam în adâncul
unei păduri aflate între două străzi aglomerate
și când ajungem la mijloc simțim liniștea aceea supremă
păi uite am ajuns la mijloc și de aici înspre înapoi zilele se reconstituie după bătaia de aripi a păsărilor acelea din cerul
pe care l-am încolăcit

acum încă plouă și mirosul trădării se răspândește ca mirosul
animalului proaspăt sacrificat
odată fusese încredere și siguranța că răspunsul va veni
fără ascuțișuri fără cuvinte care să spună nemilos am obosit
de tine
acum încă plouă și este bine așa fiindcă nu mai avem nevoie de mesaje scrisori lanterne
telepatie lucruri care nu au fost spuse și stau încă în aer în jurul gurii nu e nevoie de nimic fiindcă
ploaia îți șoptește totul adică
tot ce am vrut să-ți spun dar nu am avut curaj