De dor, mi-e inima mereu tot plină
Și cred că n-o seca vreodată...
Va fi cum bolta-n noaptea cea senină,
Etern cu stele-ncandelată.

E dorul cel născut dintr-o privire,
Cu un surâs apoi adaos,
Urmat sincer de-a inimii zvâcnire,
Ne-mai-dorind să stea-n repaos.

Am înțeles că-n primul rând iubirea
E cea care contează-n lume,
Că nu-i nimic mai nobil ca privirea
Ce curge pe-ale sale urme.

Ivite-s zorille iubirii tale,
Împreunată-n răsărire,
Ca perlele-n șirag, mărgăritare,
Cu zorile la-a mea iubire.

Duetul zorilor iubirii noastre,
Fermecător, inundă plaiul;
Natura ne-a deschis porțile-albastre...
Ne-a onorat... el însuși, craiul.