I. Golemul vieții curățit

Albul înghite avid culorile.
Moartea ne-absoarbe fără glorie.
Viețile bune se strâng cu rost.
Se recunosc. Cum vor fi fost.

Spătarele munților cad în vid.
Netezește Nunta feței orice rid.
Masa lumii este-mpăturită.
Sfeșnicele blocurilor se strică.

Au fost dați jos de pe cearșaf străinii.
Cei ce nu s-au învrednicit. Câinii.
Și-au scos colți, gheare. Le-au predat.
Încuiați, urlă-n menajeria lor de iad.

Este captivant ce se petrece sus.
Vitriolant tot ce-i dedesubt.
Între albul cerului strâns în har
și negrul ce va rămâne după jar.

Corpusculii fără greutate cresc.
Iar cei întunecați se tot zdrobesc.
Golemul vieții nici n-a mai trecut...
Stă curățit în alfa-omega. Stă de mult.





II. Al robilor cordial poem

Pe cine să mai cred pe cine să nu invidiez
pe cine să iubesc pe cine să nu urmez
de cine să fi fost iubit, domnii mei?

Când poemul nu mai îmi tresare din cuvinte
când relația se curmă dintr-un mult prea bine
când mâna se înfige pe taste de nu-mi pasă
când seara cade pe retinele obosite-dure
când soarele revine cu biciuirile în masă
când îmi petrec prin gratii corpul de celule
când vreau ca Domnul cel de azi și postmodern
să privească drept spre al robului poem
atunci mă gândesc la câteva rețete profilactice
de-a scăpa pe tineret, maturii de scrisul, vorba prea factice:

1. În Carantania pâinile erau pietre. Azi pietrele ce-s?
Tratament hemeopatic prescris-a Dumnezeu din cer.
În trecutul prea trecut pietrele erau inscripții, cuvinte.
Azi vorbele dor precum pietrele. Alt limbaj nu-mi vine?
Luați piatra. Fermecați-o. Se ține-n gură. Auziți șerpii.
Luați cuvântul vostru. Înghițiți-l. Faceți gastrite. Sau hernii.
Așa că dați cu vorba de pământ. Vorbim din găini. Ca ulii.
N-am ascultat de Sfânta Tradiție și Scriptură – vom amuți!

2. Când amuțește femeia, credeți că va cânta bărbatul?!
Nu. Casa și pereții se surpă în tăcere. Răceala rupe patul.

3. Pe când mobile, net, brut nu erau, nici nenobili și nobili
pe când telenovellele nu erau programate să ne-adoarmă
pe când discotecile nu dansau haus ca-n cazanele de smoală,
atunci, numai pe vremea cu timp și fără timp, iubito, să-mi mai scrii!

4. Bre! Mitule, revino-ți în fire! Copiii au nevoie de tine. Ca de lapte.
Până și adulții s-au săturat fără legende. Le-au îngropat tare departe.
Mitule, n-auzi ? Vino ! Te strigăm. Ce? Zici că taci ? Nu ești prost.
Mitule! Tăcerea ta-i de aur. Roșia Montana nu-i pentru tâmpiți ortaci.

5. Iubirea fuge. Picioare la spinare. Munca mă stoarce. Eu o culc.
Eu o trezesc. Munca mi-a rămas credincioasă. Nu-mi permit soție.
Sunt în abstinență pe-o vecie de necaz și criză. De tupeul fandaxiei.
Scrisul (presa) este cu vântul, o vidul sorilor ! Horia doarme-n gorun.

6. Pacea lumii nu vine decât din Inspirație. Arta, de ce din expirare?
Ce,-am murit ? Ați murit de scrieți prin cavouri frumos zugrăvite ?
A ajuns templul literaturii peșteră de tâlhari. Nu-i păcat de carte ?
Ne lăudăm cu prostia. Scriem ca să ne citim fețele. Muget de vite.