I.

Ea venind în fugă, ridicând ochii ei la Mozart...



(vioară obligată...)

Ea ascultă Mozart; și punându-se ca sub un jurământ al ascultării,
nu-și întoarce fața (nu, cum s-ar fi întors să privească în urma lui, neîncrezătorul Orfeu...).
Mai degrabă își culcă tâmpla pe torsul viorii, dimpreună cu violonistul,
și crede despre acela, împreună cu el,
că va ieși viu și nevătămat din ținutul de umbre, alături de iubită.
Și dacă se întâmplă așa, dacă îndrăgostiții au ajuns să vadă lumina zilei, ținându-se de mână,
e pentru că muzica se revarsă mereu înainte (de unde nimeni n-o va mai întoarce);
iar unul din citatele cele mai plimbate prin lume ne spune chiar mai mult,
el ne arată, și învârtindu-se, că „muzica ne învață să mergem” – și iată ideea glorioasă,
ideea care sună bine,
ca un vânt care suflă cu putere și-l face pe cel îngândurat
să deschidă brusc fereastra, și să privească...
(Iar draga de ea, nefiind acolo, totuși el o vede,
ca și când l-ar fi izbit o imagine.
Și așa se uită la ea, că zările după ochii lui se strâng,
ca un mușchi al feței, tăiat după un gând...)


Să credem cu adevărat că îndrăgostiții – cum numai poetul a scris – au ieșit din întuneric, la lumina zilei,
să credem acestui cuvânt!... Dar, prevenitori,
nu vom uita că ziua lui Tristan
a fost noaptea decât ziua mai luminoasă.
Și ce-ar aduce cu sine „ziua”, vorba noastră de toate zilele,
în dar, celor ce își sunt atât de intimi?...

Întunecată noapte, însă, este doar lumina cea neauzită – mai cugetă ea,
fiindcă nici nu poate îndura sufletul
apariția aceea tăios de clară
ca un desen ce nu respiră (se vede fără să se audă
și neauzindu-se, nu-i e dat să fie de aici,
din preajmă...) – și, desigur, și-a făcut acum o idee despre
lumea care nu se mai vede,
când tace definitiv muzica!


*

Până târziu, juruita va rămâne cu obrazul adâncit în umbra propriului chip,
lăsându-se mai degrabă privită, decât privind...
Și cum nu-și va mai întoarce, vreodată, ochii,
ținuți prin legământ,
zările încep să fugă și pământul tot se clatină
(și ce-s ochii, decât un sprijin dat cerului și pământului;

și ce-i privirea în înalt ridicată, decât
un fel de a ține cu ochii cerul, să nu cadă?!...)
Deci, ea a închis ochii și a pus gura
pe crucea viorii, tăiate de arcuș. Așa, jură!

(Zările își dau drumul de sus;
cât ține sunetul de lung, cerul se umple, lin, cu vulturi...)
În mădularele ca și unse cu sacâz
urcă dulcea sfârșeală a condamnatului la moarte.
(Acum, că bate ora gravă, în adâncimea sunetului gravat -
ca și cum aici a fost, înainte de a-l zări –
îi apăru chipul de neuitat al Marelui-scutier Henri d’Effiat de Cinq-Mars:
văzut limpede și de aproape, cu ochii Mariei de Gonzague.
Și toți îl pot vedea acum cum l-a văzut doar ea, odată!)


*

În timp ce acești morți frumoși se ridică și umblă, în costumele lor de gală,
lumea cu cele patru zări ale sale – brusc devenite
opt, apoi șaisprezece, apoi fără de număr și niciuna,
s-a dat pe sine pradă
apocalipsei sonore!
Iată-i pe toți: păsări, animale, oameni, capete de iarbă căzând
în stăpânirea orizontului uriaș, cel ce
de sus și-a dat drumul asemeni vulturului rotitor
și care năpustindu-se, scurt
va lovi, în plin timpan. Și iar...

(Acum, însă, nespus de suav, de îndelung atingând-o,
pe sus luând-o muzica, acest talaz straniu
ce taie răsuflarea oricui
și în loc de moarte, viață dăruiește!...)


(Repriza)

Durata ține sunetul lângă inimă
și timpul apasă
pe miezul timpanului, pentru ca lumea
să nu se treacă...
Și această pâlnie a văzului infinit,
această ureche dezgolită în fața necunoscutului,
care se înclină să primească în sine fuga zărilor și tot ce-i străin,
dar, mai ales, fără a se apăra, prin punerea unor distanțe,
e chiar ochiul de aur al muzicii!
De el stă lumea lipită
asemeni obrazului de o cruce,
aceeași cruce pe care Cavalerul Regelui a jurat,
punând gura, credință nestinsă!...


(Mici variațiuni pe o temă de șagă sau un fel de „Glumă muzicală”)

Șatena copilă la anii lui Wolferl Amadeus ascultă Mozart; și
stând drepți sub acest jurământ al ascultării,

care-i și un jurământ al iubirii veșnice, la vârsta primei iubiri,
se predă pe sine cu totul
auzului muzical (așa a învățat de la bravii ei educatori, însă,
a mai făcut un pas, înaintea lor);
și, pentru asta, își sacrifică de bunăvoie văzul!...
(Totuși, încrețind strâns năsucul, își ține întredeschis colțul
ochiului, pe unde intră și iese zâmbetul...)
Peste fruntea ei netedă, cu cârlionți de boare,
muzica trage cu două mâini pase ușoare,
unge locul înalt cu aromate
și îi închide ochii, ca pe-o carte.
Ochii rămași închiși fără să tremure,
puși geană pe geană,
ca și lipiți cu două peceți, de Moș Ene.
(Și, totuși, se păstrează deschis un colț de ochi, pentru ironii și ghidușii.)
Până târziu, Suzaneta va rămâne cu obrazul
învelit în umbra propriului chip,
lăsându-se, mai degrabă, privită, decât privind...
(Când copiii sunt puși la acest colț al ochiului, râd.)
Ea știe vag că privirea e ghilotina ce cade peste lucruri
și că lucrurile privite fix sunt ținute la distanță (cu o nuia
agitată în aer de învățătoarea rea), fiindcă ele, lucrurile,
au fost tăiate în bucăți după un gând al omului,
și după o voință, care nu e și a lor
(și nefiind a lor, nu-i nici a copiilor)!

De cum ochii se retrag, zările își pierd acel sprijin
fără de care
ele se prăbușesc
sau, dimpotrivă, redevin nesfârșit de libere,
asemeni păsărilor cerului.
(Și acum, colțul ochiului e liber să dea drumul la o suită de provocări
pentru fantezie și orchestră de clape!)


(„Pragheza” în re major, introducere lentă cu o parte din prima mișcare)

Ea ascultă Mozart; nu-și întoarce fața, însă
cum se încrede în colțul ochiului (și nu doar
fiindcă și-ar imita, cu dezinvoltură, maestrul),
stă puțin să se lase privită. Și ce vede ea
(ca și când ar auzi încet, și aproape distinct, din colțul ochiului)?...
Muzica i-a strecurat un ban în palmă.
Vede un chip în relief, pe o medalie veche.
Osul maxilar cu contur nobil și ferm
și amara contracție a mușchiului facial ce a săpat o umbră oblică
în bronz.

Peste și sub toate acestea se ridică sunetul grav
în sus și în jos, asemeni nemișcării
ce devine coloană.


De sus, vede vârful de suliță
coborând de departe, din noaptea nevăzută a timpului,
către înălțimea frunții ei
aici, unde sărutul de foc își va așeza sigiliul de nedesfăcut.

În auzul prezent pretutindeni, stă ca și când ar zbura
și zboară ca și când ar sta
pasărea...
Se revarsă apele mici ca fluviile
și inima se leagănă noaptea și ziua.
Și, ei, grei i se lasă ochii
ca-ntr-un leagăn, între pleoapele strâns adunate,
căci îi poartă, ca pe aripe întinse,
acest auz desfundat până departe…

(De acum, muzica întorcându-se lent în semiprofil...)


(Gran Partita în si bemol major sau: o dezvoltare dramatică)

În dreapta ei, la numai câțiva centimetri de obraz,
străjuiește nimeni altul decât el: Cavalerul Regelui!
Cavalerul Lancelot privește și zâmbește (din această fotografie
veche, slab luminată, reprezentând o scenă de film cu eroul.)
Nobilul luptător
ține mândrețea de suliță.

(Și noi știm că poza lui înrămată copilărește, în alb staniol,
fiind un kitsch, e, însă,
unul din acele kitschuri tandre, pe care
Mozart – doar el știe cum – le învăluie strâns
în disonanțe, pentru a le reda gravitația.)

Ea își apleacă obrazul
și simte căldură,
în dungă (și ce așteaptă această față înclinată,
decât ca valul vieții să o ia,
din spate?...)
Decât că, între Lancelot și noua Guenevere
e loc de un joc mai complicat
decât nostalgia lui „a fost odată”...
(Să fi uitat melomana noastră că
Mozart e cel ce trage sforile și că, din fiecare sunet al ei,
muzica întinde o treaptă-capcană? Nicidecum.
Decât că, putem bănui, ea urmărește lucrurile
din colțul genelor: fără să le supravegheze
și fără să le împingă înapoi, în punctul unde
auzul se înfundă și își pierde,
iremediabil, vederea...
Jocul se întețește.)


(Haffner în re major)

De la înălțimea figurii lui epocale,
cavalerul Regelui o ignoră cu desăvârșire, asta mai află ea;
drept urmare, îi impută semeția rea.
(Cât ține jocul, rămâne în picioare regula sa de aur;
și aceasta este: cavalerul de hârtie e, de acum, un bărbat viu,
ca o prezență care apasă pe timpan.)

Ca și cum i-ar face cu ochiul, ea clipește,
însă, la fel de bine, ne putem imagina că ei i-ar fi intrat
un mic gunoi sub pleoapă.
El pe mai departe nu-și lasă prinsă privirea.
(Muzica a intrat brusc în adagio.)

Hotărât lucru: proaspăta actriță urăște neînduplecarea.
(Desigur că exagerează, decât că, personajul nostru feminin
exagerează pe muzică, gesticulând năvalnic
cu cutezanța unui dirijor simpatic.)
Înfuriindu-se pe juvete („de ce taci, Lancelot?...”,
îl ceartă Guenevere), l-ar strivi
sub pantof pe acest Lancelot de hârtie
(și, de-ar fi să împingă reprezentația până la capăt,
l-ar tăia cu o linie peste față și, cu o milă de neînchipuit, apoi,
peste gât în jos).

Și la acest gând oprit la jumătate, ea se înduioșează nespus,
căci îl simte pe el
atât de vulnerabil în fața vieții ei,
și a timpului!...

În continuare, viteazul cu chip de medalie
nu-și leapădă cămașa de zale. Tot cu dreapta ține spada
ca un zid despărțitor
între cei doi!
Încă o dată, talentata tragediană reacționează
împăunându-se, spunându-i lui – de astă dată, cu glas tare –
că-l poate ține (chiar și călca, dar
asta, totuși, nu i-o mai spune, lăsând înțelesul pe seama bătăii timpanului)
sub picior.
(Muzica vuind deja în allegro.)

(Cu adevărat să fi fost un schimb de replici
peste umăr, o operă a îndurătoarei Grații,
să putem crede asta?...)

Mai apoi, dând dovadă de un cuget înclinat mai degrabă spre tautologii,
tânăra noastră a aruncat în direcția omului din fotografie
această idee a ei curgătoare ca o muzică barocă:
„Umbra ta, Cavalere, înaintea măreției mele vii
e tot atât de departe ca o poză față de realitate”.

Și, o dată cu rima, s-a și închis
umbrela ei albă,
în timp ce continuă să-și plimbe crinolina semeață
pe aleile fumurii ale parcului, unde
Lancelot – știe ea bine – vine adesea,
neînsoțit,
să se plimbe.


*

Desigur că ea se îndoiește, dar, ca o ironică ce e,
se poate și încrede în colțul
ochiului.
Și acesta-i o gură în care dumicatul lumii
se înmoaie și se topește (și pentru universul ochilor ei nostimi,
ironia e, cel mai ades, acel acid
care digeră fără să ardă)...*


*

Și ce-și mai spune ea, ascultând de colțul ochiului?
Zice: dacă această fotografie sprijinită nesigur,
și fără s-o fi ținut cu mâna cineva,
ar ajunge să cadă într-o parte cu o mișcare mai lentă,
vizibil mai lentă – sau nespus mai lentă – decât
i-ar îngădui timpul să se miște unei biete hârtii
(și știm cu toții că e vorba de acel timp, de acea clipă
care face ca hârtia să fie doar o hârtie și să i se vadă dosul îngălbenit
când cade, și când spinării i se face puțină lehamite să se întindă
după o nimica toată),
atunci poate că nobilul Lancelot
cu adevărat mi-ar zâmbi, și dintr-o parte;
așa își spune, clătinându-și ea capul cu subînțelesuri...
Încă, isteață foc fiind, precum erau toate domnițele din Ev,
mai cunoaște din istoriile citite unele ca acestea:
că a fost un cavaler pe cât de frumos, pe atât de dur
acest Lancelot,
dar care în realitate nu era nici pe departe atât de frumos precum îl prezintă
pozele (și, oricum, ce importanță ar fi avut asta pentru frumoșii ochi
care îl râvneau și care tot socoteau cum să îl lege,
cu nod întreit, cu cozile lor de grafit!...)


(Recviem în re minor)

Mai departe, dând semne că a înțeles,
noua Guenevere își puse mâna pavăză deasupra ochilor ei
ca și el să înțeleagă
că e văzut.

Asta s-a petrecut brusc.
Secunda s-a făcut mai mare decât timpul
și a devenit o poartă grea de bronz
care scârțâie grav când se deschide,
și în care fata împinge cu mâinile amândouă.

Cine o privește, de aici, vede acolo un basorelief pe o poartă
cu o fată care împinge într-o poartă.

De aproape, o soarbe.
Și ce se mai vede?
Părul foarte lins, ca sub o mână (o altă mână, nu a ei) ce a apăsat,
și efigia de aur a zorilor răsunând sus în stânga.
Așa începe el să respire, ca și când s-ar simți înconjurat,
căci fericirea îl ia din spate.
Văzduhul s-a așezat la locul lui, deasupra capului,
acoperindu-l.

Și spada abia trasă nu-i rezistă îmbrățișării!...


*

Puterea ia în mâna ei brațul eroului
și îl ține strâns,
ca și când ar fi învinsul pe vecie.
Astfel fericirea dă prima lovitură și ne împinge încet din față,
ca și când am coborî (dar, de fapt, înaintăm cu spatele)
către scrinul întins ca un pat – de care, cu atâta resemnare, s-a lipit spinarea dreaptă
(dar, așa,
cum s-ar surpa în somn
pe dinăuntru)...


*

Și, ah, ea întorcând capul vede fereastra mai înaltă decât îi e creștetul
și cadra de abanos ca un ochi
atât de insistent, încât nu o privește;
și acest ochi are dedesubt o gură: gura lui Mozart,
și dedesubtul gurii are umerii lui Mozart
și în fața acestui sărut adevărat
care nu a deschis încă gura,
ea își ține gura întredeschisă ferm
și se simte pe dinăuntru, adică în gură,
ca un loc de joacă
pentru plimbarea tuturor gândurilor


II.

Dulapul Mariei sau
Variațiuni pe o temă din Spărgătorul-de-Nuci



Trebuie să rămânem, ca și cum le-am mângâia, la suprafața lucrurilor,
aici de unde vine parfumul,
dând unu, doi, trei pași înapoi
pentru a le vedea din față și apoi dându-le ocol cu răsufletul, animatelor și inanimatelor.
Și din trei pași legănați, acum și încă o dată, la nesfârșit,
ia ființă valsul, consensul iubirii
și rotirea cu fața spre lumină a lumii întregi.
O nucă spartă e ca și mâncată. (Pe aici trecu veverița!...)
Și chiar rămânând nuca nemâncată, poetul a așezat-o la loc de cinste pe raftul de sus,
care nu-i nici mai sus, nici mai jos
decât nivelul frunții lui – unde a pus-o să stea drept,
ca un cap pe un gât.
(Dacă Bastilia cade, se va rostogoli și nuca noastră…)
Tocmai de aceea, poetul, ca un văzător de departe ce e, a și recurs la un calambur, spunând:
„Nu, că... am să te mănânc!” Și vine întins spre ea, ca să...
(Asta vrea să spună că a mâncat nuca deja, numai mestecând cuvântul în gând.)

Pentru orice artist, căruia îi plac figurile (și cui nu-i plac?...), lumea (una din multele lumi posibile)
e ca și prelungirea mădularelor sale;
ca o inervație extinsă, poate aprecia cu larghețea-i caracteristică esteticianul,
suflecându-și mânecile când e singur cu sine acasă!
Și când își îndoaie brațul (totodată întinzându-și, până departe, picioarele rășchirate),
rezemat de cel al fotoliului, nu e nevoie nici să-și întindă mâna
pentru a simți – acum, pornind de la umăr către palmă,
numai urmărind mersul furnicăturii în lung –
că o stradă dă cotul și se oprește chiar aici, în pumnul strâns!
Și ce-i în el e și-n afară (ca și cum, pocnindu-și degetele, ar face, ia, hocus-pocus – și iată, că lumea apare!...)

Ca și o străduță cu cot, un dulap (cel mai nevăzut cuvânt, pe care, însă, Hoffmann avea să-l vadă...)
e făcut dintr-o suită de mișcări și dorințe secrete,
din fiori și mici strângeri de mușchi
care țin în viață, ca pe o ființă adevărată, imaginea.
Și asta o știm, mai ales, gândindu-ne la dulapul Mariei Stahlbaum,
unde ea și-a așezat iubitul-păpușă, pe tristul spărgător de nuci.
(Hotărât, nu vom uita că pentru asta, a sculat-o frumușel pe mamsel Klärchen din locul ei din vitrină,
Ca să-i facă loc bolnăviorului pe sub falcă legat.
Iar lui mamsel Klärchen, pe nepusă masă, nu i-a venit de loc bine!)


Maeștrii făcători de lucruri din cuvinte
au darul să meșterească alcătuiri nemaiauzite, cum ar fi, iată, un dulap vorbitor
ce se ridică pe neașteptate din covor.
Nefiind la mijloc nicio scamatorie,
niciun iepure pitit în pălărie, e de presupus și că
nimeni nu va putea demonta, piesă cu piesă,
imaginea.
Diamantul enigmei rămâne impenetrabil ca o taină,
o taină care, la o adică, poate fi, pe îndelete, doar
șoptită la ureche.
Un clinchet ca de chei trimite către noi oceanul închis într-o scoică,
însă ascunsul se deschide numai dacă vom binevoi să ascultăm,
cu fericită uitare de sine și cu aplecarea, umilă, a auzului către tot ce-i înalt!
Și dacă ar fi așa, se pune întrebarea:
ce vom ajunge cu adevărat să știm, numai pentru că putem uita?...

Un dulap de poveste se face rostind cuvântul acesta
și chiar punând puțin scuipat
folositor pentru a-i unge încheieturile și a-l lipi pe la colțuri, ca pe un lucru înviat.
Copiii, cei dintâi poeți, amiros îndeaproape minunea;
vajnicii exploratori gustă cu nesaț rimele și, mai ales, țin să-și pună degetul
pe nasul de elefănțel al câte unui lucru sau al altuia,
dar asta nu o fac decât după ce, cu un ochi cât doi, și-au supt clipe bune
același deget arătător (: ia uite-mi-l!...).
Și, atunci, să ne mai mirăm că tot ce există
pare a fi ca și concrescut din gândul și din carnea lor,
a fanteziștilor și a nesățioșilor abia scoși din cristelniță?...

Bună-dispoziția dis-pune lumea, să nu fie oare chiar așa?...
„Ba eu zic că da”, aprobă din carte bătându-și palmele Maria Stahlbaum.
Respiră adânc Galateea: auzind-o, nu ne putem îndoi că e așa!**
Respiră dulăpiorul care tocmai și-a înălțat umerii (și ce frumos arată,
cu acoladele sale sprâncenate, în lumina rece a dimineții
cernută prin draperii înalte!...).
Unul ca el nu mai este, de acum, o apariție întâmplătoare,
ci dacă stă acolo, e pentru că un act fierbinte de iubire s-a săvârșit în mădulare!
Siamezul nostru, al tuturora, dulapul sculptat în cuvânt
nu pare a fi un obiect ca toate altele, ci mai curând este un act de viață
cu rădăcini înfipte în tendoane.

Îl țin drepți pe picioare mădulare precum cele ale copiilor, care știu cel mai bine
să se scălâmbe și să facă figuri, adică să imite bine!...***

Iar dacă toate degetele acestea, de la o singură mână,
ca niște ochiuri împletite din figuri de obiecte, oameni și alte ființe, atât de strâns legate între ele,
nu se mai pot vătăma unele pe altele și nici chiar despărți unele de altele,
înseamnă că viața poveștii nu are moarte!

Aici lucrurile stau prinse de cuvânt
ca niște feți dintr-un cordon ombilical
niciodată rupt!

Esteticianul peripatetic, plimbându-se cu scoica la ureche,
gândește pe îndelete după auz:
Un dulap rostit e cel cu încheieturile
unse cu scuipat, pentru că el se naște în gură.
Și nimeni nu-l poate dezlipi, întrucât e ținut strâns de iubire.
Și când gândul cade peste el nu-l omoară, ci procreează imagini asemănătoare.

Eseistul cu năravuri romantice se va simți liber să comenteze:
Și când Spărgătorul-de-Nuci s-a spart, Maria nu a văzut stricăciunea de nereparat,
dar l-a adunat dințișor cu dințișor și l-a îmbrățișat pe copilașul ei bolnav,
i-a legat falca și l-a pus să stea în pat.
Doar pentru că a fost îngrijit omenește, rana i s-a vindecat,
așa cum în tot basmul se spune că unul a luat puțin scuipat și a lipit la loc
ce fusese aproape destrămat.

Lucrurile născute din cuvânt au fața pururi întoarsă în aer și în lumină,
și chiar dacă gândul o mută din loc,
ea se reîncheagă, din iubire.

Filosoful, zâmbind – cum rar o face – fără ironii, trage concluzii.
Și chiar dacă nașul Drosselmeier, pușlamaua bătrână, intră și iese din ceasuri (nu altfel, decât ca pe ușile unui castel adevărat),
e drept că recunoaștem că vraciul ceasornicar
se strecoară aici într-un fel suspect de ușor, dar, totuși, și fără să fi stricat nimic,
ba, chiar, îngrijind și lecuind câte un cuc bolnav.


Și orice alt mod de a pătrunde în interiorul unui obiect
ratează intrarea, pentru că nu va afla deasupra capului acel văzduh
infinit boltit, acea lume adevărată,
de muzici reliefată,
pe unde fără opreliști se poate înainta
pentru a săvârși, în chip glorios, plimbarea.
Orice alt mod de a intra, forțând intrarea, nu reprezintă decât o secționare
ce a tăiat existența în felii fără față, despicând straturi peste straturi de spații
care nu au loc să respire între ele și rămân fără de viață.
Singurul dintre toți și toate, Cuvântul este Domnul ce-și întâmpină regește oaspeții,
cum s-ar deschide înaintea lor porțile unui necuprins castel.
Înăuntrul lumilor ce nu au în miezul lor cuvântul
nu există un înăuntru,
ci doar întunericul cel din afară –
incolorul, inodorul, insipidul – res extensa!
Astfel cugetă filosoful și, contrar obișnuințelor sale, cu o nespusă pioșenie în gest,
își face apăsat o cruce,
rămânând cu mâna pe piept!

Vine la urmă literatul, neîntrecutul degustător de arome și aromate,
ca să pudreze cu fărâmătură de marțipan tot acest tort de idei mozaicate și nu mai puțin asortate,
operă a consensualității neașteptate.

Sigur acela e un obiect-ființă
(e vorba, indică literatul, de dulapul Mariei Stahlbaum),
ieșit din gura ei de copilă puțin știrbă
la anii când ultimii dinți de lapte cad.
Să-l degustăm: un cuvânt făcut din de-le-pe-uri, din palatale, lichide și labiale:
un șir din care (labio-) dentalele lipsesc – nu?... – așa cum lipsește
dintele din față al personajului.
Acesta e, pe românește, dulapul Mariei,
un palat din care e dat lipsă dintele de la intrare.
Ei, și apoi dulapul insalivat se topește și se leagănă ca o imagine în apă,
amestecat cu litere de lap-te în ciocolată.


* Iar dacă te uiți mai atent, ea e într-un ușor dezechilibru/ și, fără să se miște, dă impresia că ar propti/ un instrument de suflat, unul din acelea înnobilate de timp,/ din care sunetul iese cu tot cu grava lucire a imaginii/ pe retină./ Cum însă nu-i de-ajuns să înfrunte o dorință/ ca să cunoască dintr-o ochire tot acest șir de întâmplări/ – fără să treacă de la una la alta – / e urmată îndeaproape de presimțirea/ că arta atingerii e o simfonie a schimbării.

** Pygmalion se face că n-o vede,/ dar inima lui sună ca o tobă din piele de vițel,/ în timp ce curăță uneltele de lucru/ și le pune în sertare, după mărimi.

*** Ei scrutează sectorul de cerc lăptos de la baza unghiilor/ cu aceeași mirare cu care își mișcă un dinte ce se clatină.



(din volumul SENTIC, ed. Vinea, 2009)