Și am crezut că plânsul tău…
și era așa! cu adevărat el ascundea
marmura unui zeu peregrin pe lacrămi,
cu adevărat, cu adevărat apa din râu
s c â n t e i a !

E solzul, e solzul!
a zis pescarul de mine,
și lăsam peștii să vină la tine,
și lăsam palma să fie cu apa
de-a valma… și am crezut că plânsul tău…
și era așa, chiar apa el era,
apa cea tainică și subțire
ridicând furtunaților menhire.

În acea vreme, corabia, în pădure,
nu era decât sunet:
de pași, de ramuri, de secure!

O pasere cânta!

Cântecul e auzit numai în somn
de cel asuprit de iubire,
de cel cu viața de peste fire.

Din volumul Priveliștile Scribului, 2007