În Împărăția Cerului plânge neîncetat inima de nori,
Către viața cea nesigură ,sub un cer senin, ascunde misterele întunecate
De atâta dor și plâns în întuneric se arată clipă de rămas pur.
Pe tot cadrul acest sferic șade împăcată diferența ,sublimată de pieterele trecutului.



Îmi iau rămas bun, de la magnificul șanț scăldat în păcate
De semn adânc trezește speranță în mirificul ce inconjoară lumea,
Se aude în zări, cântec de trecut depărtat și sufletul pustiu de binevoința care,
Spune neîncetat de rivalitatea precară a spațiului ce divide,
Duhul e stăpânit ,întunecat de război luciferic ascuns în neant.
Sub clar de lună vie, ce pândește să doboare căruntul,
Ce cântâ binecuvântat de puterea Cerului alungă ziua ce stă moartă.

Ascuns,liber,supus lăsat să creadă că ceva este foc de candelă aprinsă,
Distant surplus de lume vie îneacă în apa viitorului,
Tot ce este legat de luminăția Cerului și așterne clipe,
De feeric popas sufletesc în candoarea ce poartă val de vrăjmășie oarbă.