Ce ciudat îmi pare totul
Parcă ieri stăteam pe prispa casei
Privind oamenii de peste drum,
Încercând să îmi dau seama unde se duc
Și ce fac acolo...

Eu mă duc...mereu, în mintea ta
-De ce ai venit? La ce te gandești?

-Mă gândesc ca nu am nimic
Am doar o oglindă prăfuită
Cu amprente pe margine
Și crapata de timp și de soare.
În care privesc la reflecțiile
Oamenilor din viața mea.
Asta e tot ce am.

...și doar câteva ore
Pâna mă transform în fum.

Daca întind mâna după siringa cu morfină dintre degetele ei,
Scap oglinda.

“-vrei să îmi ridici moralul”..i-am zis eu, să tacă din gură
.....dar stă ca prostul acolo și plânge, îmi arată unde îl doare și eu întorc capul, e un plângăcios.
m-am săturat de el...”

acum e doar rugina dezamăgirii ăleia cumplite,
din care o va trezi timpul și ii va reda stralucirea...
candva....

-va veni fericirea.
...din care noi n-am mușcat niciodată
-Pentru că nu ați vrut.
...nu am vrut.
-Da, eu da. De ce nu am vrut?
...Dacă tu ți-ai privi fericirea în ochi,
nu ți-ar fi teamă de ceea ce vezi?

“-mi-era teamă că se va transforma în scrum
În momentul în care mi-aș fi pus degetele
Pe buzele ei...”

-mi-era teamă că o voi dezamagi. Nu. Eram sigur de asta.
-Te va ierta!
-Va ierta și dezamagirea cea din fine?
Și eu, să dăinuiesc prin ea, prin lacrimile ei?
Mă omoară asta. Eu o să mor oricum, dar mă omoară suferința ei.
Eu oricum, mă sinucid zi de zi in ea.
Zi de zi? Urât! Zilnic! Zilnic!
mi se învălmășesc gândurile în cap,
țipă "te iubesc-ul" în acorduri înalte, mă obosește, mă dor urechile..
Să iubesti o amintire e ca și cum
Ai purta mereu un cadavru în tine.
Am obosit, și nu am nepoții nepoților mei sa le spun povești.

Aș vrea să o dizolv în piele,
să o port cu mine pretutindeni
n-o să se stingă odată cu mine?
..-nu, îți va întreține flăcara.

-Nu vreau asta.

-Nu-i răpi fericirea de a fi cu tine până la capăt.
-Nu pot să fac asta, pentru Dumnezeu! Nu pot.
Eu încă nu m-am materializat, înca mă pot șterge.
culorile mele or să se umple de praf și de timp și se vor șterge...

-Poetic, fricos, și gata.
-Mediocruuuu!
...-și fricos.
-Doar un sărut...
Și nu am să mai permit să își desprindă buzele de ale mele
În veci.

-Azi mi-am căutat buzduganul în pod
Și-am dărâmat jumătate din ce aveam.
n-o să mai fiu decat un concept.

Va iubi pe cineva real,
o să zambeasca și o să-și amintească cu drag,
cu zâmbetul ei larg de puștoaică.

...-asta după ce va trece peste durerea conceptului
Dar cât va dura?
-Durerea?
-Da, durerea!
-Asta o știm amândoi...
La nesfârșit.