poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-29 | |
Aparțin acestei lumi care mă împinge spre margini,
Care mă apără și mă agresează deopotrivă, Încercând să-mi reprim furia, și indignarea, și groaza În fața obscurantismului devastator. În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas, Și l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-și crima De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se. Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida, Ca un semn al lui Dumnezeu, Cu tristețea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere. Am văzut străzi imposibil de traversat, Cu un șuvoi continuu de automobile trecând Sub privirile mele resemnate. Străin, contraste m-au rănit, Și am deplâns slăbiciunea care ne face să rămânem în urmă, Care ne aruncă în vârtejul abandonului, deopotrivă la poalele Acropolei, Printre casele mici, suburbie universală, și la Veliko Târnovo, Coborând pe lângă brutării din care, până-n trotuar, ieșea căldură, Deopotrivă în Europa bătrână și în Japonia bătrână, Ca și în America la fel de bătrână, Întinerită de la Columb cu bătrânețea Europei bătrâne, Cu modernismul de care se face atâta caz. M-am strâns de frig în tunica de lână cu glugă Și-am ascultat clipocitul și hula, privind picioarele Noastre desculțe, întinși pe puntea proaspăt spălată, Și-am respirat alizeul. Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei Ce dă în curtea interioară plină de lăzi, Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp, Împiedicându-ne pe scări de copiii care plâng mereu, Veșnic părăsiți, ai nimănui. Încerc să înțeleg mizeria în care, fără să recunoaștem, Stăpâniți de-un orgoliu stupid, Ne complacem abandonați. Am văzut și eu ceața și pescărușii, o balenă, pelicani, Și-un băț cu incrustații, care ne-au înviorat. Și-n noaptea aceea cu lună am strigat de bucurie Auzindu-l pe Juan Rodriguez: “Lumbre! Tierra!”. Acest refugiu, neliniștea, Ezitarea duioasă în fața porților de fier, Întrebându-te dacă se cuvine să suni, și sunând totuși, Apăsat, de trei ori, așteptând să vină valetul, Care se ocupa și de garaje. Din nou am plâns, deși știam că un bărbat plângând Oferă totuși o imagine degradantă. Am trăit conform unei linii De la care am încercat din răsputeri să mă abat, dar mâine, Mâine voi fi, sper, în afară de toate discuțiile. M-am minunat cu Diaz del Castillo de mărimea tăvilor de aur Pe care ni le-au arătat aztecii, Și de mozaicurile de pene. Străin, m-am regăsit în zile faste, Pierzându-mă apoi pentru ani îndelungi într-o zbatere absurdă, Pe care unii, amabili, o numeau rezistență. Am văzut străzi pline de frunze Și străzi pe care mașini speciale le spală cu detergent, Sărace străzi, ca unii oameni, Precum această mulțime flămândă, Străzi pe care te rătăcești și pe care îți place să te plimbi, Pe unde se-aude mereu sirena unei ambulanțe, Veșnic rătăcit, cu gândurile încâlcite de reclame Și de toată agitația pe care nu o înțeleg. Eu cred că auziți și voi în inimă acest sunet De clopot sub apă, dulceața unei amintiri ce fuge mereu, Ca o veveriță care ți-a mâncat odată din palme, La sanatoriu, în parcul cu havuz. Și după toate astea destul de singur acum, Cu amintirea teocaliilor fumegânde. E tonic felul ceremonios în care ți se deschide ușa Ce dă înspre luminile balului, Învățat cu femei pe care numai nostalgia le păstrează distinse, Ca pe niște regine aztece. Eu cred că simțiți și voi înserarea din inimile voastre, Dar nu pot să mă împotrivesc alunecării, Agățându-mă de rădăcini și smocuri de iarbă, De pietre colțuroase care mă rănesc dureros, Ca-ntr-un vis, ca-ntr-o carte Al cărei autor e un cinic fără suflet și fără milă. Sunt unul dintre fericiții supraviețuitori ai acelei “noche triste”, L-am văzut pe Cortés plângând cu fruntea sprijinită de-un arbore, Și simt, când inspir mai adânc, un fel de sfârșeală Care mă doboară pe trotuarul ud după ploaie, Unde adunătura de gură-cască mă sâcâie, Adunătura de femei care-mi dau palme, încercând Un fel de reanimare brutală, într-un oraș necunoscut Dintr-o țară străină căreia nu-i cunosc limba. Am fost martor când Incasul a aruncat Biblia oferită De părintele Valverde, sub un cer senin Pe care oricine, din oricare secol, a putut să-l contemple. De atunci parcă aievea se năruie un zid de care-odată ne-am lipit, Înfrigurați, ca de o sobă încălzită Din sala de așteptare a unei halte singuratice Și înconjurate de plopi argintii ce puteau fi văzuți de departe. Toate lucrurile sunt răscolite și răsturnate Ca în urma unei brutale percheziții, E și închipuirea voastră pură, care vă menține zâmbitori Și avizi de petreceri în care să uitați. Dar mereu se găsește cineva care așteaptă, Iar timpul e cinic, și vapoarele somptuoase pleacă, Lăsându-ne visători pe cheiul ud. Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ștearsă De pașii mulțimii, mulțime ce pare-a se opri uneori, Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, și nou, Cum auzi într-un oraș în care ajungi prima oară, La Peks sau la Ruse, sau chiar în recele și cochetul Lund, Unde mă duce gândul, încercând Să depășesc o geografie familiară. Am străbătut lumea asta a noastră Și nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele, Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparțin, Și-aș putea să jur că am fost acolo și acolo și dincolo, Și-aș putea să depun mărturie pentru strigătul de durere Al lui Ferdinand de Soto, pe malul Mississippiului, Înainte de moartea-i neîmpăcată. Străin, m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap, Cu insidioasa bârfă de prin colțuri călduțe, Unde fierbe cafeaua de rigoare. Ce lux și boierie să scrii două versuri slăbănoage sub stele milenare! Bucurie fugară a acestor bolnavi Ce-au rămas la fumat prin closete în care Mirosul tare al urinii te face să lăcrimezi. Am bătut cuie în scândurile fortului Québec, Și-am iernat acolo în pustietate, pe insula de pe fluviul James, Unde acum zumzăie orașul Jamestown, În care citiți voi ziarele prin parc, supraveghind copiii gălăgioși. Cu groază am auzit și eu țipetele indienilor Care coborau dinspre Aleghani, Săgețile lor m-au atins și pe mine, cel de la frontieră. Ce căutam atunci? Nici azi nu-mi cunosc rostul pe străzile unui oraș De provincie din România. Aparțin acestei lumi policrome, obscurității senile, Acestei agitații care ne îndulcește convalescența, prin diversitate, Prin trecutul care ne poartă Cu indiferența care ne consolează de moarte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate