curând nici garduri nu mai sunt

s-a isprăvit câmpia
mari blocuri lucii de beton
ard lumânări jegoase

trece-o mașină de gunoi
mutând prin gropi gunoaie
când marea ploaie va veni
din oameni lăstări-vor corcodușii

la o fereastră doi ochi stinși

dintr-o păpușă spânzurată
parc-aș privi neînțeles
antene-satelit

mă iau după mirosul de vin fiert
nu-i cârciumă-i pomană
unul neras când mă zărește
își leapădă cămașa

de ce primesc nici eu nu știu
dar am un mers de suflet viu

degeaba – pierd la un barbut
nu m-au lăsat să trec
țiganii ce jucau la colț
tot înjurând biserici

m-așez pe o bordură scriu

lumea mă lasă-n pace
prozaică-i ființa
ce-și linge degete

apoi a scârbă dau din mâini
privindu-mă în urmă
am mersul unuia pornit
să se întoarc-acasă