era o stație de metrou
goală de gânduri,
plină de așteptare,
și îmi dădea fiori acel tunel
fără lumină,
fără capăt parcă.
Și liniștea asta
cam sinistră,
mai ales că mă aștepam să fie
măcar o goarnă care să îmi spună
când vine.
Cine?
Metroul!
El trebuia să mă ducă acasă.
Asta aștept nu...?
Trebuie să am o discuție serioasă cu mine!
Să îmi bag mințile în cap,
sa înțeleg că nu este bine să cobor acolo.
Ce pustiu!
Am să mă așez puțin pe bancă
Să mai aștept,
Poate de data asta vine.
Poate ajung acasă.