devine un punct către zare bătrânul
ce trage un pește, jumătate de pește
murdărind cerul de carne și sânge
o plajă plină-de-lei-și-leoaice
îl privește
în fundal cum descrește

astăzi nu sunt între ape
sunt între alte cearșafuri
așa mi'au zis peștii care treceau printre îngeri
(sau ea cum foșnea cu buzele-i șoapte)
cu aripi întinse pe-o verticală
undițele tale n'au nadă, n-au sfoară
n-au niciunele și pietrele'noadă
iar orice vorbă arunci
se'ntâmplă să moară la fel de fecioară

astăzi n'am
nu am și nu sunt
hoinar ca o floare
fără-de-s'ânt

ea de peste poartă „Vino!”
vino – cât de ușor e de zis
dar pe geamul deschis
nici vis, nici nimic
un fir de absint îi crește sub pleoape
o las, iar ea se-'nconjoară albind
de cuvinte'mpăiate

o mână
albă ca laptele, o umbră plină de sare
trecând peste mări, peste zare
peste ceruri în floare

și scria

„ceva mai presus de orice
ne adună
în clipa din urmă”

despre oamenii ce cresc înlăuntru
în interiorul copacilor
printre lanuri de grâu în bucate de pâine
printre pereți de ciment
ori parâme de sârmă și plumb
și-n apusuri de soare
chiar și printre cioburi de sticlă
strălucind risipit curcubeie ce se răsfrâng înafară
să'mi scrii
despre oamenii ce cresc înlăuntru
când nu or mai fi
(cât sunt nu îi văd, iar de-i văd nu mai sunt)

în cuptorul valvelor
desenam pe nisipul nopții
siluetele a două petale
una dusă de ape, alta de floare
_________

(toate ca toate, dar
atunci bătrânul
pentru cine vâslește?)