Așteptând în întuneric



În colțul gurii țigara uitată aprinsă
în timp ce fumul ei ușor albăstrui
conturează continuu siluete
atât de trecătoare, în veșnică schimbare
ca secundele ca amintirile
e ceață albastră în jur
e viața ori poate numai amintirile
au rămas în memoria mea
mereu nemulțumite
vrând să iasă din crusta de indiferență
ce le acoperă goliciunea
de privirile indiscrete ale celorlalți
ca un zâmbet din masca veșnic rânjindă
a clovnului
ca un miez revoltat din coaja fructului
ce a început să putrezească.

Stau în cameră așteptând să se întunece
seara se lasă ca o ceață albastră
învăluind toate obiectele din jurul meu
odată cu gândurile
aștept să renasc în mijlocul nopții
de parcă nu aș mai fi eu, ci o nouă făptură
știind poate ceva ce eu demult nu mai știu
amintindu-și lucruri ori întâmplări
locuri pe care nu le am cunoscut niciodată
ce se derulează în memorie.

Sunt doar un trecător pe aceste locuri
fără rădăcini fără amintiri am rămas
fără milă le-am alungat din memorie
și ele vin din nou mai lipicioase
așternându-mi-se deasupra prezentului
stau în cameră pe întuneric
așteptând viața
să-mi cadă învinsă la picioare
în fiecare seară
îmi număr victoriile puține și false
așteptând să se întunece
în timp ce viața trece
ca o umbră pe lângă mine,
în urma ei am rămas
nemișcată ca un sfinx
cu ochii împietriți, fără de glas,
nici un mușchi nu tresare pe fața mea,
simt doar cum încet se înserează în jurul meu,
toate lucrurile pe care le-am iubit cândva
m-au trădat și nu le mai pot vedea
intuindu-le numai conturul
și toate trec dincolo de mine
odată cu timpul
rămas îngenuncheat la picioarele mele
de parcă aș fi Dumnezeu.

Noaptea pustie în care mă scald
e fără început și fără sfârșit
sunt asemenea ei
neștiind de unde vin
și încotro mă îndrept
fără trecut și fără viitor
deasupra nopții
printre făpturile care am fost
și care încă voi mai fi.

Sunt doar un trecător pe aceste locuri
pe care nu le-am cunoscut niciodată
ce se derulează obsedant în memorie
străzi înguste și lungi pietruite
coborând spre mare cu trepte mărunte
șerpuind perfide spre țărm
castele medievale
ziduri reci și cenușii cu ferestrele oarbe
alunecând treptat în întuneric
lumini palide scânteind în noapte
siluete înalte și subțiri
turnuri cenușii pierzându-se discret
în ceața care se ridică deasupra apei
ca un abur ca o amintire pierdută
în timp ce ascult
ca un ecou trecând peste secole
ultima bătaie a ceasului din turn.

În colțul gurii țigara uitată aprinsă
în timp ce fumul ei ușor albăstrui
conturează continuu siluete subțiri și prelungi
atât de trecătoare, în veșnică schimbare
ca secundele ca amintirile
e ceață albastră în jur
e viața ori poate numai amintirile
am rămas privind întunericul din cameră
ca o oază în mijlocul acestei lumi
ce se prăbușește în noapte
în timp ce o privesc fără speranța
de a o putea opri vreodată
în timp ce alunec în întuneric odată cu ea,
ca un tunel uriaș ce s-a format
cu secole în urmă într-o viață anterioară
pe care nu voi mai avea timp să o visez,
ca un ochi ce se ascunde pentru totdeauna
sub pleoapa întunericului
în timp ce bătăile inimii mele
încă se mai aud obsedant de lungi
parcă presimțind apropiata despărțire de viață
ca un ceas ale cărui bătăi
sunt din ce în ce mai rare și mai puternice
înainte de a se opri.
(din Visul care mă va ucide, Vinea, 2008)