În față-ți Doamne în genunchi mă pun
Și mâinile plângând, în fața Ta mi-adun,
Într-o rugă căci îndrăzni să cer sperând,
Prea mult în viață, iubită să fiu, iubind.

Inima-mi arsă se tînguiește și plînge
S-a uscat de lacrimi amare de sînge
Ale ei slabe bătăi încet, tainic se sting,
Nu mai simt decît un rău și aprig frig.

Sufletul mi-ajunge până-n pământ,
De el atârnă un taler greu de plumb.
Scoate un sunet jalnic stins, și gemând,
Aripile-i albe, frânte, ușor se desprind.

La ce bun să sufăr, să mai iubesc o dată,
Când de altă lume, iubirea e uitată?
Dacă viața asta-i numai deșertăciune
Și iubirea este doar un vis-minune.

Destramă pânza de paianjen, cer îndurare,
Mă zbat și simt că nu mai am scăpare
Și scaldă-mă într-o plăcută și dulce uitare,
Să aduci în al meu suflet, gol si împăcare.

De am rănit pe altul, Te rog de mă iartă,
Să dăruiesc fără iubire?mai bine-o sihastră.
Decât să iubesc mănunchi uscat de spini,
Mai bine taie Doamne răul din rădăcini.

Cu iubire-am vindecat un suflet rănit,
Fără a cere ceva la schimb, i-am dăruit,
Sufletul i-am pus pe tavă, fără ezitare,
Neștind că-n inimă are doar ură și trădare.

Pune rănitu-mi suflet, sub clopot de cristal,
Ferit să fie de ură , și-o piatră fină de opal
Și-a mea inimă nebună închide-o cu o cheie,
Ca să nu mai fugă Doamne , la Tine să steie.