Cât de tare plouă
în deșertul din
sufletul tău.
Câtă apă
și, totuși,
îți este
trist și gol.

Cine ești,
te-am întrebat.
Cât de sec ai răspuns,
că ești Marea, în care
apa-și găsește sfârșitul.
Cerul te iubește,
mi-ai mai zis;
plânge, pentru
sufletul tău pustiit.

Câtă apă,
și tot
uscat e.
Un abis ce
nu se va umple.

Cerul nu renunța,
deși,
moartea picăturilor,
doare.
Nu renunță, dar știe
că sub el, zace un gol
ce nu-l va putea umple,
niciodată.

Și totuși,
cât de tare plouă
în deșertul din
sufletul tău...