mă plimbam cu ea de mână la un mormânt de pelicani
era o zi ploioasă și mă îmbracam în negru
strigam cât mă țin plămânii că încă mai trăiesc
dar ea nu asculta decât cântecul lor
grozav de prost mă simt și e clar că văd
căci doar sunt corigent în dragoste
pe vremea când priveam sărutul ca o reacție chimică
o combinație periculoasă între acizi
și ea ce-i cu ea de nu mă asculta
și continua și continua
și tot nu se oprea
până m-a lăsat handicapat cu maxilarul
și am făcut febră musculară la limbă
de la atâta hoinăreală
prin vecinătate
și ea tot mai continua
până mi-au căzut plombele
și mi-a făcut transplant de bronhii
datorită peticelor de pe plămâni
și esofagul și-a lărgit diametrul
precum un șarpe boa a ajuns
și ea tot continua și tot nu se oprea
dar până când am întrebat-o
ultima mea întrebare
că mi-am consumat bateria vorbirii
și am dobândit fracturi grave de faringe și laringe
și a trebuit să-mi zugrăvesc pereții stomacali
și să-mi pun lambriuri pe cerul gurii înstelat
cu neoane în loc de soarele artificial
care și-a lăsat crater în gura mea
unde țineau dinții galerie
la meciul dintre salivă și sărurile minerale
pe care oricum ea îl câștigă
sărind coarda cu intestinul meu subțire
provocând războiul limfocitelor
și-apoi am simțit-o prin fiecare por
mestecându-mă de viu
pe vremea când sucurile noastre corporale
formau cel mai amar cocktail
al celui mai dulce sărut contemplator
în eternitatea scârbei care ploua
peste-un simplu mormânt de pelicani
amatori ai anatomiei
și surzi la strigătul meu de disperare
că mă strânge ea prea tare de mână