uneori pot croi limpede șorțuri depărtării
să nu pătăm autostrăzile cu dorurile noastre
desigur nimeni nu știe că în copaci
locuiesc patimi mascate cu crengi
și că lacrimile noastre sunt strânse deseori
de lună în batistă
congelate apoi în cuburi cu care
soarele-și răcorește izvoarele

doar atunci cand ești slab
mi-e frică de tine cumplit
de abandonul posibil în chiar
clipa de glorie
aceea rotundă și grasă pe care o vom
înfuleca
într-o zi cu luna și două spinări

uneori mă uimesc
cât de poetic locuiești tu în lume
deși nu te-a interesat nicicând cu adevărat
versul

și-s tulburată-n sfere și-s frământată-n cer
de gândul ca în lumea Aceasta
în chiar lumea aceasta a plăsmuirii mele
tu te-ai îndurat să exiști