Nelinistea, nelinistea, e partea mea de mostenire,
rana ce-o port in gatlej,
tipatul inimii mele in lume.
In palma aspra a noptii,
un nor spumos se incheaga;
si paduri se ridica
si aspre-naltimi,
aride, spre bolta
atrofiata a cerului.
Cat de aspru e totul,
cat de incremenit, de negru si nepasator!

Inconjor aceasta-ncapere obscura pipaind-o
si simt muchia vie a stancii sub degete,
imi zgarii pana la singe mainile ce le ridic
catre zdrentele-nghetate ale norilor,

unghiile ce mi le smulg,
mainile ranite ce mi le jupoi, dureros,
de piatra muntilor, de scoarta padurilor sumbre,
de otelul negru al cerului,
de pamantul rece!

Spaima, spaima am mostenit-o,
si rana-n gatlej,
tipatul inimii mele in lume.

Morman puturos de gunoaie,
in care si eu putrezesc hohotind,
mareata, radioasa viata,
iubita nebunilor si a cadravelor!

Imi rad de tine cu gura plina
de sange si urlet
surd!

Ah, iti arunc in fata hohotul meu!
Scuip catre bolta imunda a cerului,
Pe ratul palid al stelelor!

Si sa presari, tu, soare, galbene paie,
pe pamant, pentru toti,
pentru noi, istovitii,-nghetatii,
instovitii,- nghetatii ...

Eu ma voi asterne sa cant.
Dulce e mainilor mele palide, reci,
fiece pai de pe lume ...