Zãpada ne locuia pe rând.
In mine tatuase o frumusete asprã,
Ce-acum imi crestea
In continuarea fiecãrui os,
Si-ncepea sa mã doarã.
Devenisem greoaie, fiecare miscare
Mã apropia tot mai profan
De perfectiune.
Am incercat sã-ntind bratele,
Sã mã agãt de ceva,
Poate de-o pasãre sau un cal
Impuscat pe jumãtate,
Dar m-am lovit de câtiva copaci
Cântând din frunzã,
Care nu-mi puteau simti porii
Risipiti in trupul rãnit,
Si mi-am pierdut echilibrul,
Alunecând in zãpada ce ardea
Cu majuscule.

Azi-noapte a nins iar.
Acum, insã, am invãtat
Sã nu-mi mai umilesc infirmitatea
Cu primii fulgi,
Si sã astept ninsoarea imperfectã.