E fum pe câmpul de bătaie,
Și soare mult, și des,
Și nici un nor nu mai umbrește
Pe-ostașii de pe șes.

Li s-au albit devreme craniul,
Căci unul a rămas.
Și nu mai mișcă, nu răspunde,
Nu cade la popas.

Stau toți în șiruri regulate,
De-armată și de oameni,
Ce n-au putut să se-nțeleagă,
La umbra unor carpeni.

Și oasele-s împrăștiate,
Și goale de podoabe,
Până și viermii au plecat,
Până și ei, de foame.

Dar stau întinși, neplânși.
Întocmai ca și frunza,
De frica promoroacei,
Nu s-au ascuns, ca gâza.