poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-03 | | Înscris în bibliotecă de Valeria Pintea
În zilele aceste când inima expiră,
Când egoismu-n aer ca molimă planează, Când florile simțirii din piepturi se retează, Când bunul trai e ținta la care se aspiră, Când orice este nobil ne lasă reci și muți, Când fruntea și-o ridică toți oamenii căzuți, De ce nu e putință s-adormi pe neașteptate Și tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate, Să te deștepți prin farmec la viață și lumină, Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină! Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmărește: O inimă ce simte o dată se zdrobește!... De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris Să trec prin astă lume cum trece un proscris, Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindește Prin ochiul Omenirii la inime transmis! De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă, Distrug pe cea reală, rup lanțul ce mă leagă, Și pentru alte zile mă simt că sunt născut: Familii, țări, fruntarii, le șterg prin cugetare, Și ridicând pe tronu-i familia cea mare, În patrie comună văd globul prefăcut! Simțiri mici și înguste din epocile noastre, Destule generații în scutecele voastre Le-ați înfășat, și ele, tot prunce au rămas: Al secolului nostru cu secolul din urmă Voi sunteți compromisul spre-a face un nou pas;... Făcutu-l-ați?... Răspundeți, căci secolul se curmă Și celălalt de-acuma ridică al său glas! Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;... În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau! Mai mult ca totdeauna povara ne înclină Și se refuză pâine acelor care n-au! Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare Nu poate să hrănească pe toți câți a născut, Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare, Ș-o frunză e poetul de crivățe bătut! Săracul și bogatul n-au loc l-aceeași masă Ș-aceeași atmosferă pe univers apasă, Schimbarea nu există decât în proceduri; De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri; Disprețul covârșește pe-acela ce nu știe Că lumea este-o casă de joc de stosărie În care se despoaie prin orișice mijloc Și că se-ngăduiește să aibi prin pozunare Cărți bine măsluite spre-a face bancul mare, Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc! Eu nu visasem lumea, desigur, precum este, Și când mă deștept astăzi ș-o văd fără de veste, Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug, Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug, Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare, Și haina vieții-n zdrențe s-o lepăd la picioare! Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume Zâmbiți acestui soare, neștiutori de lume, Voi, care-aveți un suflet umplut de bunătate Și care-aveți să pierdeți acea virginitate De cugete-aurite din inimi inocente, Nențelegători încă de-aceste lungi lamente, Cu frunți mult mai senine c-al cerului azur, Cu suflete curate ca focul cel mai pur, De e ș-a voastră soartă ca să intrați ca mine În cercul unui haos de inimi în ruine, Închideți ochii voștri; ...Muriți; nu mai intrați; Veniți curați în lume, ieșiți din ea curați! Ce?... Plânsul mă îneacă și nu mai am putere Să-năbușesc în mine accentul de durere Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire, Privindu-și copilașii cu inima-n privire! Ce?... Dragile ființe să moară?... Înapoi! Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte, Din care pornești lumii neîmpăcat război! Să mor!... Zilele mele sunt astăzi hotărâte... Nenorocite mume, e prea târziu să mor! Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale, În zilele-i frumoase de glorii triumfale, Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor, Ursită-a fost să poarte pe bietul visător, O! dac-acea femeie ar fi putut să știe Ce soartă pregătindu-și îmi pregătește mie, Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare Să mă omoare-ndată și-apoi să se omoare? Societate crudă, acuzatoare vecinic, Sunt mulți care lumina cerând-o l-al tău sfeșnic S-au ars, ș-ale lor inimi ca niște urne sfinte Păstrează-abia cenușa din mii de simțăminte, Sunt mulți care-n mijlocu-ți și-aduseră junețea, Ca să-ți împrospăteze cu dânsa bătrânețea: Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând, Te-ai folosit de ele și i-ai privit căzând, Și-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simțirii, Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excită Decât râsul ironic sau mila ipocrită. Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate