Într-o zi m-am gândit ce-ar fi
Să încerc să-l conving
Pe bunul meu amic,
Pisoiul Arpagic,
Să se lase transformat într-o floare.
Nu aveam o pretenție prea mare:
Voiam doar să-i crescă pe loc,
În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc
Și, dac-ar fi avut un pic de bunăvoință,
Să-i atârne și un buchet din codiță.
Arpagic mi-a răspuns,
Cam de sus,
Că, dacă nu-l doare acest ornament,
Lui îi este indiferent.
Ei, acum se punea întrebarea
Ce să fac cu aprobarea.
Mai întâi l-am așezat pe pământ
Și i-am îngropat lăbuțele pe rând,
Apoi am greblat stratul în jur
Ca să nu aibă nici un cusur,
Și pe deasupra am presărat
Îngrășământ cu superfosfat.
Apoi, cum era și firesc,
Am început să-l stropesc.
Din păcate, când l-am făcut leoarcă,
Arpagic n-a mai vrut să știe de joacă
Și, scuturându-și lăbuțele de noroi,
Și-a luat cuvântu-napoi.
Măcar o zi de-ar fi stat neclintit,
Sunt sigură c-ar fi înflorit!