Poem de liceu
pentru compunerea “Vacanța de vară”


Eram copil și lîngă Nistru, în vacanță,
am simțit cum timpul îmi intra în oase,
apoi într-o seară, bătînd în lung și-n lat
pămînturile brune, verzi și roșii,
am găsit un sat întreg arzînd.
nu spun nimic despre cum era acolo.
cu ochii în piept și inimile afară,
lovindu-ne destinul de armele reci,
am mîngîiat cu toții cîțiva bătrîni,
cîțiva copii și am plecat uitînd de Dumnezeu,
de moarte sau de noi. luasem deznădejde de la ei
și ne-am făcut haine. aproape că nu mai știam
nimic de pînă atunci, un liber univers
ne sorbea dinainte să hăituim și să fim hăituiți.
știu de atunci că focul e sentimentul idealizat
al prezentului și în devenire nimic nu e etern.
să se apropie clipa de mine, spuneam,
ca să m-arunc în ea cu istoria pe umeri.
eram orb și mi s-a spus că la marginea mării
nu are ce să ardă, iar Dumnezeu și-a făcut loc
să-și odihnească-n mine veșnicia,
dar tot am omorît.


acasă mi-am recăpătat din veselia de copil
și ține pînă astăzi, cîte-un profesor sau
cîte-un coleg, care știau cîte ceva,
mă mai întrebau ce am făcut vacanța aia,
iar eu zîmbind important, înfoindu-mă
din piept
ca un pui de curcan, le răspundeam
c-am fost detașat de școală să predau istorie
în limba română
la clasa de ruși.