Splendoarea umbrei de piatra
se rasfrangea tacuta
pe pamantul maro ce-o cuprindea.

Ea a stat acolo o vesnicie,
sau poate chiar mai mult
caci nimeni pana atunci
nu s-a gandit
a o misca.
Nimeni pana atunci
nu a-ndraznit macar
a o arunca.

Cat de mult isi mai dorea
a umbri un alt pamant si ea.

Si-asa intr-o zi
un ceva a trecut
si biata piatra
de pe al sau pamant a rupt
iar cu o tragica miscare
a aruncat-o drept in mare.

Cat s-a mai bucurat la inceput
dar cat acum de rau ii pare.

a marii valuri miscatoare
o plimba acum prin departare.
Iara pamantul ce-l avea
spera,spera si iar spera
ca ea din nou va revedea.

Pamantul insa si-a gasit
o noua piatra a-l umbri;
si a uitat
de piatra ce candva,
il mangaia cu umbra sa.