Vorbe


S-au întâmplat atâtea lucruri pe când eram mic,
încât cred uneori că mic am fost tot timpul…
așteptam soarele, așteptam stelele noaptea,
de mână cu timpul umblam printr-un univers
numai al meu, într-un sat dăruit de Dumnezeu
pământului,
pentru a-mi folosi mai târziu.


îmi plăceau oamenii, aproape toți oamenii.
și mergeam pe la ei să vorbim.
nu-mi doream mai nimic, decât să vorbească
bătrânii aceia cu mine. în rest, tăceam.
dar și toată natura vorbea atunci cu mine.


mă duceam pe la casele lor, a celor mai bătrâni dintre ei,
pe unii nu îi mai vedeam pe linie și mă duceam eu să le vizitez suferința.
așa s-a întâmplat și întâlnirea cu Mitru lu’ Sîmion,
pe care am să încerc să o transpun ca relatare, ori, mai bine, ca dialog, că așa e între oameni, când te întâlnești cu ei,
așa cum mi se întâmplă mie acum, când mă întâlnesc cu domniile voastre.
în casa mică, joasă ca o îndrăzneală de țăran, duduia focul.
scânteile se avântau spre cenușa strânsă în cotlon.
un miros ușor de fum, amestecat definitiv cu memoria mea, lupta încet cu un miros de mirodenii,
pentru cine să domnească în casă.
mi-am descopciat haina și mă uitam la nenea Mitru.


el stătea pe spate, sprijint de o pernă cusută cu fire de lână roșii,
verzi și negre.
lângă el, o strachină cu mâncare, rămasă de cândva
cu o lingură de lemn în ea, lemn înnegrit.
- Mă, tată, mă, veniși pe la mine?
- Venii, neică, venii să măi tăinuim… să măi văd ce faci.
- Sunt supărat, băiatule. supărat că nu măi poci ieși la muncă și că nu măi poci merge. cum să stai tu cât e zâua de lungă în pat?!
uite-așa, pe spate! părălizat… lemn… să asculț’ întruna cum bate ploaia în geam ori găinile scurmând pă bătătură?!
- De, neică… acu’ ce să faci? cân’ n-ai ce face,
te uiț’…
- E greu… picioarele eștea, care mă purtară până măi an,
parc-ar fi acum străine! cum să le știu io că sunt și să nu mă poci folosî de iele?! le țâu și io cu mine, pe ci, ca pe niște lucruri…
și ce măi îmi vine câteodată să joc! mă, tată, mă, ce-aș măi juca io câteodată cu Lena! și cân’ mă pun să cânt, mă podidesc lăcrămile.
o fi vreo legătură cu ce mi-a zâs mie tata. cică, măi de mult, cân’ te puneai pă plâns, se spunea că te-ai apucat de cântat…
așa a fost odată limba noastră – la plâns i se zâcea cântat…
- La ce te referi, neică, dumneata? la cât de frumos cântăm noi?
- E… dac-aș fi știut io ce e cu viața asta atunci când am pus oichii pă lume, altă modă s-ar fi petrecut lucrurile…
- Zâi, neică, măi pă drept!
- Nu-nțălegi tu, că ești mic. viața asta-i ca jocu’ de copii.
- Cum, ca jocu’ de copii?
- Îț’ zâc io altădat’, să măi vii pe ci,
că murim și n-o să măi putem vorbi,
murim și n-o să măi putem vorbi…