Ce ai fost...
și ce ai ajuns.
Te știam un anotimp,
rece și tăcut.
Ce aduceai mereu...
și zâmbet...
și tristețe.
Cu fulgi de nea,
căzuți adeseori pe pământ.
Tu minunai...
și cele mai încruntate fețe.
Veneai cu un ger...
adeseori, asupritor,
ce ne dădea...
culoare în obrajii palizi.
Iar în contrast,
cu roșul de pe buze,
lăsai să cadă mantia...
de-un alb imaculat.
Să ne cuprindă nostalgia
vremurilor care.
Am fost copii...
și încă n-am uitat.
Dar...
tu nu mai ești, ce ai fost odată,
iar fulgii în picături...
ți sau transpus în zbor.
Natura-mi plânge...
ninsoarea cea uitată,
din iarnă-n, toamnă...
tu te-ai transformat ușor.