Disperare, prostie, nebunie (temporara sau nu) si un fel de curaj de moment. Ingredientele perfecte pentru o sinucidere.

Stau pe marginea prapastiei, nehotarata daca sa fac pasul sau sa raman pe loc. Probabil as muri inainte sa apuc sa zaresc macar fundul, daca exista asa ceva, sau m-as lovi de perete si drumul ar fi o agonie, mai ceva ca viata insasi. Daca as crede in ceva, m-as ruga sa se termine totul mai repede. Si totusi aceste neplaceri ar putea fi evitate in cazul in care mi-as lua avant. Dar sa ma intorc din drum este un semn de rau augur. Si in plus, tot ce vad este prapastia, restul e negru in jurul meu. Sa fie oare un vis din care nu ma pot trezi decat facand saltul? Nu mai stiu care e visul si care realitatea. Singurul lucru pe care il aud este bataia regulata a inimii mele. Parca si va valvele deschizandu-se si inchizandu-se, lasand sangele sa treaca. Bum-bum … bum-bum. Tamplele imi pulseaza si simt o transpiratie rece care se scurge de pe frunte printre firele sprancenelor, peste gene si in ochi. Vederea mi se incetoseaza si-mi trec dosul palmei peste fata doar pentru a privi din nou haul intunecat ce se intinde inaintea mea. Am strigat dupa ajutor, am lasat semne, indicii, dar nimeni nu le-a vazut, nimeni nu a venit langa mine. Toti cei pe care-i credeam prieteni, cei carora m-am destainuit, in care am crezut, au incetat sa ma bage in seama in clipa in care nu a mai fost nimic de descoperit. Am devenit banala. Si iata-ma acum, aici pe marginea abisului. Nu-mi amintesc nimic despre trecutul meu care m-ar putea opri in a merge inainte, si totusi o voce diavoleasca imi sopteste printre firele de par ce-mi cad peste ureche: “Intoarce-te, intoarce-te.”. “La ce?” l-as intreba, daca as avea glas, “La ce?”.
Am facut pe dracu’n patru si am incercat sa atrag atentia in toate felurile posibile care mi-au recut prin cap, dar degeaba. Si atunci la ce sa ma intorc cand mintea mea e golita de amintiri iar sufletul pustiit de iubire. As putea sa creez ceva in aceasta bezna, un loc traibil si sa-mi petrec viata aici, pe marginea haului, dar o dorinta ciudata mi s-a strecurat in inima. Dorinta de cunoastere, dorinta de a afla ce nu-mi este permis, ce este dincolo. Si asta numai pentru ca intotdeauna tanjim dupa ce nu putem avea si nu apreciem ceea ce avem. In clipa de fata nu este vorba de ceea ce vad, este vorba de ceea ce nu vad.
Ganduri inprastiate, de ce nu va pot aduna pe toate la un loc? Poate atunci, punand lucrurile bune in stanga iar pe cele rele in dreapta, as obtine raspunsul dupa care tanjesc atata. Poate atunci lumea nu mi s-ar mai parea atat de meschina si neinduratoare, iar eu as avea un nou tel, un nou motiv ca sa traiesc. Nimeni nu mi-a dat sau imi va da vreodata un motiv bun sa traiesc. Si asta pentru ca nu exista. Unde imi arunc privirea vad oameni nenorociti, vad boala, suferinta, ura iar moartea imi zambeste de pe marginea abisului iar eu, … eu o gasesc atragatoare. Singurul lucru bun care i se poate intampla unui om. Cadoul nostru oferit de catre zei. Dar nimeni nu-l apreciaza din lasitate si teama de necunoscut. Pentru ce sa nu fac pasul, pentru cine? Pentru iubire? Iubirea este un mit de care ne agatam disperati cu totii. Iubirea ca si banii, amandoua sunt trecatoare. Nimic nu dureaza in lumea asta, nici macar spititul uman, daca ma incumet sa cred ca a existat vreodata asa ceva. Totul este un vid intunecat. Sufletul celor din jur, sufletul meu, viata pe care n-o traim, iubirea pe care n-o simtim, totul.
Nu stau acum pe marginea prapastiei din disperare cum s-ar putea crede, sau din prostie, nebunie ori curaj. Stau pentru ca pot si vreau. Pentru ca nu mi-e frica si pentru ca nu e nimeni care sa ma traga inapoi. Ma aflu aici nu pentru ca m-ar fi impins toti cei din jurul meu ci pentru ca m-au lasat sa ajung pana aici. Atat de departe incat nu-mi pot intoarce capul, nu pot inchide ochii. Ce rost are cand totul e la fel? Negru de jur imprejur, dar nimic mai intunecat decat haul ce se deschide in fata mea.
Realitate-Vis, Vis-Realitate! Hau, pas inainte. Viata, pas inapoi. Iar eu la mijloc.