poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-07 | |
Cu trei sau patru săptămîni în urmă, un amic, m-a dus într-o parte a Vienei, pe care nu o cunoșteam, pentru că acolo se ajunge doar cu mașina. În acel loc curios, există un parc superb, iar în mijlocul parcului, un turn uriaș.
Sus de tot, există un restaurant, care se învîrte în cerc, ușor, dînd curioșilor posibilitatea de a vedea le la fereastră, Viena de sus, din toate punctele cardinale. Ca să ajungi la capătul turnului, adică în vîrf, trebuie să cumperi un bilet, care costă cinci euro și să urci cu un lift, însoțit de un fel de portar al liftului. Restaurantul are meniuri scumpe, un pahar de apa minrala costa 3,30 euro. Un meniu normal costa pînă la 25 de euro. Ceea ce m-a cutremurat, nu au fost nici prețurile acestui resturant, nici altitudinea amețitoare ci amintirile care m-au făcut să-mi tremure genunchii. Mi-am amintit de o scenă trăită în 1984, tot într-un astfel de lift, ceva mai primitiv ce-i drept, care mergea undeva foarte adînc, în subteran. Eram însoțită atunci de trei soldați înarmați pînă-n dinți și de doi civili, care m-au dus într-o peșteră neobișnită, în care niște tovarăși aduceau acolo pe vremuri victime, ca să se distreze. Victimele nu erau oameni obișnuiți, adică turiști, ci condamnați la moarte, de obicei condamnați politici din închisori. Mi se povestise ceva despre asta, ca să nu fie șocul prea mare. La început, am crezut că voi fi una dintre noile victime, că tragedia nu se terminase, dar nu a fost așa. Era doar o lecție de întimidare. Am ajuns în acel loc sinistru, legată la ochi. Cînd am coborît din ascensorul acela subteran, am vazut niște săli în stîncă, la care se lucrase destul de mult, pentru că arătau ca niște altare profane. Sala principală avea pe peretele din față trei corpuri rotunde din lemn, ridicate foarte sus, pe care te puteai urca doar cu o scară din lemn, improvizată. Erau ca niște capace imense de butoaie, pe care un om era răstignit, ca în schițele lui Leonardo da Vinci, cu picioarele și mîinile depărtate. Ritualul se făcea întotdeauna cu trei condamnați, răstigniți pe acele corpuri rotunde din lemn. In partea stîngă, păpuși de plastic, îmbrăcate în cămăși albe de sacrificare sau în costume negre de șvăboiaice, cu basmale dantelate sau un fel de pălării de damă, negre, cu broderii și voaluri aruncate peste ele... Lanțuri negre și grele erau risipite colo și colo la întîmplare pe lîngă scaune. Circa 15 scaune erau goale, circa 20 erau ocupate de acele păpuși funebre. Pe peretele din stînga, deasupra păpușilor, era o alta păpușă, un bărbat îmbrăcat în negru, cu pălărie neagră, aplecat asupra unei orgi. Era pusa (păpușa) într-un alcov improvizat). În partea dreaptă era o ușă deschisă, prin care se puteau vedea mese de disecție, din piatră, diferite găleți și copăi din lemn sau din metal, instrumente de tortură. Am văzut ciocane, cătușe, biciuri, topoare de diferite mărimi și cuțite de toate felurile, de la cele vînătorești la bisturiuri, foarfeci, pensete, cuie, ace de cel puțin 10 cm, groase... Undeva prin spatele acestei săli, intrai în altă sală în care erau pari de metal, care arătau ca trunchiurile arse de copac, uși puse una lîngă alta. Pe jos erau cranii, oase arse, saci rupți. Vizita acestei peșteri a decurs liniștit, circa 30 de minute. Am fost după aceea din nou legată la ochi, apoi urcată într-o mașină. Drumul dintre București și acea localitate( pe lîngă care era și o pușcărie pentru deținuți politici, pe care am vizitat-o de vreo patru cinci ori și a cărei topografie cred că aș recunoaște-o, dacă aș mai revedea-o) se parcurgea în circa 5-6 ore de mers cu mașina. Erau multe curbe, serpentine, se cobora de pe munte, era undeva prin Ardeal, dacă nu mă înșel. Era și mult șes... Pușcăria avea la subsol un labirint. Prin acel labirint se ajungea la o poartă uriașă cu gratii. La etajele unul și doi erau trepte de metal. Ușile celulelor erau de culoare verde, închis. Celulele erau mici, neîncăpătoare, saltelele nu aveau cearșafuri. Ferestrele erau infime, de circa 30 cm și aveau plase de șîrmă și gratii. Printr-o celulă de la milocul coridorului se putea ajunge la un alt coridor,secret, unde erau încarcerați pacienții închisorii. Fiecare celulă avea geamuri mari, ca în sălile pentru operații. Am în amintire o femeie tînără cu o fetiță de circa un an, are m-a implorat să-i salvez fetița, să o iau cu mine și un băiat slab și înalt, cu ochii verzi, bolnavi de schizofrenie, ras pe cap, în cămașă albă. Acolo i-am văzut pentru ultima oară pe Radu și pe Ion, prietenii mei cei mai buni. Eram mijlocul, scopul celor care voiau să denigreze personalități. Eram dusă acolo, interogată, eram închisă într-o celulă cîteva ore, pentru a discuta cu unul dintre cei cunoscuți. Fiecare convorbire era înregistrată, inclusiv lacrimile, gemetele, strigătele de disperare. La sfîrșit eram bătută, pînă îmi sărea sînge din nas pe pereți, lovită , călcată în picioare, apoi din nou legată la ochi și adusă la București. Mi se efectua întîi o spălare de creier, mi se puneau întrebări ore în șir, era o întrebare la care trebia să răspunzi trei ore, la aceiași întrebare. Eram amenințată cu moartea dacă voi vorbi și băgau din nou volți în mine, pînă leșinam.. M-am trezit din nou din coșmar în Vienna, lîngă un coleg străin, care mă întreba dacă-mi place acel restaurant care se rotea. N-am zis nimic, am oftat doar. Dar am jurat să nu mai merg niciodată acolo. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate