*
m-am săturat de mine. pur și simplu sunt de nesuportat. mă pun în locul celorlalți și mă întreb dacă sunt ipocriți sau chiar mă acceptă așa cum sunt, pentru că eu nu reușesc să o fac. nu mă mai vreau azi, marți, la 11 jumate noaptea. gata. suficient.

nu am găsit până acum un motiv rezonabil pentru a-mi împărți lumea cu cineva. lumea pur și simplu este. nu are nevoie să fie împărțită. iar eu vreau să nu am nevoie de nimeni. deci nici de mine. sunt dispensabilă și în plus. mereu am avut momente în care m-am gândit că dacă eu n-aș mai fi “în peisaj”, lumea nu s-ar schimba cu nimic.

poate doar pisica ar fi tristă o vreme și florile din cameră s-ar usca, pentru că nu le-ar uda nimeni. atât.
și nimic mai mult.

ce e mai ciudat la senzația asta de marți la 11 jumate noaptea (și nu numai) e că e indiferentă, e incoloră, nici rece nici caldă și nicidecum pustie.

concluzia de marți la 11 jumate noaptea e că mi-e indiferent dacă exist sau nu. poate marțea viitoare (dacă nu uit) aflu, în sfârșit ce dracu’ mă face să mă trezesc ca o pasăre de curte în fiecare zi la 6 dimineața și să fiu ca un zombi până după prima cafea și după sperietura zdravănă pe care o am după ce mă uit în oglindă.

poate e o chestie asemănătoare cu a purta niște pantofi chiar dacă te strâng.

*

- ai mai scris?
- s-ar putea spune.
- dă-mi să citesc, atunci.
- nu pot. acolo spune că n-ai voie să citești.
- tu știi asta pentru că ai citit, e și normal, tu ai scris.
- nu, nu eu. Zara.
- unde e?
- s-a dus să ducă gunoiul. (face curat, e sâmbătă)
- și tu ce faci?
- am fost să duc gunoiul.
- ?
- da. ai pus întrebarea din mine.


sunt de departe cea mai bizară ființă din câte am întâlnit. nu sunt bună de nimic. nu merit nimic din ce am; nu merit nici măcar să mă calce o dacie (deja devine nostim!).
refuz vanitatea de a publica într-un volum - nu vreau să-mi împart suferința decât cu hârtia asta pe care sciu fără să pot înțelege.

fac exact ce nu trebuie, nu sunt amabilă și sinceră cu nimeni (nici măcar acum); mereu am căutat scuze ca să nu fiu eu însămi.
îmi plac animalele mai mult decât oamenii. sunt o sălbatică, un copil al junglei care nu se va socializa niciodată.

dintoteauna am avut mai multă încredere în animale decât în oameni. nici în mine nu am încredere, sunt străină de mine, agresivă cu mine. mă suspectez; mi-e frică de mine. mi-e frică cu mine.
mi se face greață când mă aud vorbind.

nu mă mai suport, azi, sâmbătă.

cred că a te îneca într-un pahar e puțin practic, nu inutil. viața poate să ucidă și chiar o face. în fiecare zi.

La vida es una puta – noul meu crez. sâmbăta viitoare va fi altul.

Azi, sâmbătă, dacă nu ești perfect, nu trebuie să exiști.
Așteaptă 3 luni ca să mori încă o dată de mâna ta. Vă anunțăm noi. diploma de sinucigaș vă va fi trimisă prin poștă – peste un an -

Notează ce faci în fiecare zi, tot ce gândești. Tot ce visezi.

Oamenii sunt ființe complicate care nu se simt bine dacă nu fac totul și mai complicat. Și atunci își dau seama că… e greșit!

Dacă îmblânzesc animalul din mine pierd tot ceea ce mă face simplă și mă prăbușesc în mine, în regulile stupide ale altora, în tipare făcute de oameni ne-oameni care nu știu de unde vin și unde se duc. (ca toți oamenii)

Nu există minuni.
Nu mai vreau să fiu eu, vreau să fiu o întrebare: ce întrebare?