Iubesc filmele. Îmi plac filmele americane clasice, cu Fred Astaire și Ginger Rogers, cu multă voioșie, mult umor și o viață mai bună. Îmi plac filmele franceze clasice, Marcel Carne, Audiard și Jean Renoir. Îmi plac filmele rusești clasice, am cucerit Palatul de Iarnă odată cu “Crucișătorul Aurora”,am plâns la “Simfonia Leningradului”, am râs la “Toată lumea râde, cântă și dansează.
Unde e viața din filme ? Unde e bucuria, plăcerea de a trăi ? Unde sunt cântecele frumoase, unde e baletul ? De ce nu mai câștigă cel merituos fata frumoasă ?
Unde e plăcerea de a vedea un film fără bătăi, fără sute de morți, fără măceluri sau cafturi meseriașe ? Unde e plăcerea de a gusta tristețea din “Vă place Brahms ?”, dragostea pentru “Un bărbat și o femeie “ sau pur și simplu refrenul acela obsedant din “Umbrelele din Cherbourg” ?
Unde pleacă filmele frumoase, atunci când se termină ? Dar eroii lor ? Ce-a mai făcut Rick după ce a lăsat să plece iubirea vieții lui cu nesuferitul de Victor Laslo ? S-a mai întâlnit vreo-dată cu ea, a mai revăzut-o ?
Aproape toată viața am fost înconjurat de filme. Mi-am trăit existența mea insignifiantă, viața mea de furnică proastă printre filme frumoase,printre filme memorabile.
Am devenit Roșu cu „Crucișătorul Potemkin” și cu scena aceea memorabilă când marinarii revoltați așteaptă să fie striviți, așteaptă să vadă cum tunurile flotei imperiale se întroc spre ei să îi scufunde. Și tunurile se întorc- însă în partea cealaltă, lăsându-le cale liberă spre liman.
Am urât nedreptatea alături de Jean Valjean și am cântat alături de el „Who am I ?”
Am trecut peste necazuri, am înfruntat multe porcării cu imaginea câte-unui film grozav în minte. Așa ca „Moderato Cantabile”. Sau ca „Samuraiul”. Sau ca „Șapte păcate”.
Am fost tot ce n-am putut să fiu.Am avut tot ce n-am putut să am Am trăit mii de vieți care mi-ar fi rămas pentru totdeauna străine. Am visat, am sperat, am visat.
Am călărit alături de Winnetou și am scalpat numeroase fețe palide. Am fost Old Shatterhand, prietenul indienilor. Am iubit mii de femei. Ca Fanfan La Tulipe, ca Julien Sorel . Am suferit alături de Rudy Valentino, de Ramon Novarro, am sperat să fiu ca Jean Gabin.
Am avut urâciunea lui Erich von Stronheim și chipul lui Bela Lugosi-m-am simțit ca Frankenstein atunci când fosta mi-a spus „nu te uiți la tine ce urât ești ?”.
Am murmurat alături de Scarlett O’Hara , atunci când aveam necazuri „o să ne gândim la asta mâine...” .
Am avea nevoie cu toții de viață ca un film bun. Am avea nevoie cu toții de „make believe”, de acea naivitate tonică și de spranța că totul se va termina cu bine. Un film fără bătăi și fără omoruri, un film cu dialoguri spumoase, cu mult umor. Un film în care cel vrednic să-și primească răsplata și să plece cu fata frumoasă. Care să-l iubească doar pe el.
Vă urez tuturor, o viață ca un film frumos!