Răsfoiesc neatentă viața unui suflet singur. E o carte prăfuită, al cărui titlu e ilizibil. Coperta e roasă de timp. Încerc să descifrez cuprinsul și observ cu mirare că lacrimile ce au căzut pe foi, au șters ușor cerneala. Citesc cu frică capitolul „prezent” și foile arse în colțuri și cuvintele indescifrabile mă fac să citesc doar ce se vede: „suferință”, „teamă”, „deznădejde”, „lacrimi”, „tristețe”. Ajung însă ușor și la „viitor”. Sunt pagini albe, nescrise nici măcar cu mâna gândului, pagini neobservate. Închid cartea și o scap pe jos, în clipa în care o lacrimă îmi cade ușor pe obraji. Cartea a căzut, s-a rupt și am rămas în afara vieții. De fapt ... eu am aruncat cartea. Mi-e silă de trecut, de prezent și de viitor. Și iată ... acum trăiesc, dar nu am lumea în care să-mi împlinesc visele. Nu mai pot mișca, sunt de sticlă. Vreau cartea înapoi, îmi pare rău! Mai vreau o șansă!