ADAM SIMANTOV (pt.conf. Prof.Dr. Mihael Elias)**

Jurnalul unui martor ocular:

CALARASI – STATIA TERMINUS A TRENULUI MORTII DE LA IASI



S-au implinit 63 de ani de cind in noaptea de 6/7 iulie, la Calarasi, un tren marfar cu usile ferecate pentru a ascunde o inimaginabila incarcatura, dupa zece zile de calatorie, a fost garat pe o linie moarta, departe de ochii celor ce trebaluiau prin partea locului.

Dregatorii care ordonasera pastrarea celui mai strict secret, stiau bine ca au scris in istorie, o noua pagina de cruzime animalica, incompatibila cu notiunea de fiinta umana.

La deschiderea vagoanelor, erau de fata toti sefii institutiilor locale ale regimului antonescian, in frunte cu prefectul , colonelul Nica, iar o grupa de ostasi a descarcat in totul,1021 "iudeo-comunisti" ieseni, din care 21 cadavre, si 69 muribunzi.

Cei ramasi in viata se aflau in starea care מn termeni medicali poarta numele de "mizerie fiziologica".Erau napaditi de plagi infectate, incapabili de a se deplasa, dupa zece zile de privatiuni si coplesiti de socul psihic la care au fost supusi.Toate cele de mai sus, le-am aflat mult mai tirziu, din relatarile celor in cauza si din documente privitoare la holocaustul rominesc.

La acea vreme, capitala judetului Ialomita numara cam 22.000 locuitori, din care 201 suflete de evrei, ( majoritatea negustori - mai ales de cereale- sau mici meseriasi) impartiti in doua comunitati, avind doua sinagogi; o diviziune legata de diferente neesentiale de ritual, care nu au influentat relatiile interumane bazate pe principiul "toti suntem evrei".

Calarasean si prezent la fata locului, am trait evenimentele legate de receptare si ingrijirea supravietuitorilor, inca de la inceputul actiunilor la care a participat intreaga comunitate evreiasca a orasului.

La 19 ani, coborirea in infernul crimei de Stat, m-a insotit toata

viata, ca o amprenta obsesiva, care face parte din domeniul acelui tip de

intimitate, ferita de expunere publica.

Exacerbarea antisemitismului mondial si faptul ca am ramas unul din putinii care mai pot depune marturie, au fost factorii care m-au hotarit sa pun pe hirtie cele ce urmeaza.

Marti, 7 Iulie, ora 5,30 dimineata.

Ghita-betivu, un soi de vagabond ce traia מn zona garii, il anunta in soapte pe tatal meu, Isac Elias ( ca semn de recunostinta ca era "cinstit" cu o tuica la fiecare intilnire), ca a vazut cu ochii lui cum soldatii descarcau "comunisti de-ai vostri, claie peste gramada, vii amestecati cu morti, pe care ii transportau undeva", intr-un loc pe care el nu -l stia.

Incalcind restrictiile de circulatie impuse evreilor, sunt anuntati presedintii celor doua comunitati, S.Schor si Elias B.Elias, care hotarasc sa se adreseze prefectului.

Marti, 7 Iulie,ora 8 dimineata.

Ignorind protocolul, cei doi presedinti sunt primiti chiar la locuinta prefectului, colonelul Stefanescu, (poate si datorita faptului ca in timpul primului razboi mondial, acesta comandase compania din care facea parte si sergentul Elias B.Elias). Li se comunica masurile luate privind sosirea celor citeva sute de evrei comunisti din Iasi: mortii, muribunzii si o parte din cei mai in putere, au fost trimisi la cimitirul evreiesc; ranitii si bolnavii au fost internati la spital; restul, se afla sub paza, cazati in cele doua sinagogi. Organizarea subsistentei cadea in sarcina evreilor localnici.Astfel suna ordinul de la Bucuresti.In final, le-a recomandat ca "totul sa decurga in liniste si discretie, dar mai ales sa nu agite spiritele".

Marti, 7 iulie, ora 9 dimineata.

Abia dupa contactul cu grupele de la cimitir si din sinagogi, a fost inteles marele dezastru care se abatuse asupra unor nevinovati. A fost anuntata "Centrala Evreilor" solicitind ajutor si instructiuni, care au sosit abia dupa citeva zile sub forma unor sfaturi inutile.In schimb,un cunoscut bogatas evreu, (bucurestean cu radacini iesene), pe nume Saraga, sub "firma" "Centralei evreilor" a sosit cu o impresionsnta cantitate de medicamente, lenjerie si incaltaminte, achizitionate pe bani proprii, spre a fi de folos celor in suferinta si lipsuri.

Ancestralul instinct de consevare si intelepciunea conducatorilor micii comunitati evreiesti locale, au determinat conduita:trebuiau salvate cit mai multe vieti.A inceput colectarea de bani, alimente si intregul arsenal destinat cazarii. Fiecare familie si-a adus aportul, astfel ca supravietuitorii sa se poata reface..

Marti,7 Iulie, ora 14

Minat de dorinta de a afla mai mult despre acest eveniment,in drum spre Comunitatea sefarda, מntimplarea a facut sa intilnesc trei dintre fostii colegi de liceu (Costica Olteanu, Tenache Anghelide si Seva Ivanov), acum studenti la medicina, aflati in practica de vara la spital. Nu le-am inteles satisfactia revederii, decit dupa ce m-au anuntat cu vadita mindrie profesionala, " ca intregul corpul medical a hotarit sa trateze pe cei din Iasi ca pe toti oamenii מn suferinta, fara a face deosebire, si isi dau silinta sa le salveze vietile".

Pentru mine,spusele lor au constituit un indemn. Nu puteam sta deoparte, eu evreu ca si victimele, cind oameni corecti, de alt neam, se straduiau sa-i ajute.

Incalcind poruncile parintesti de a nu intra in legatura cu "comunistii din Iasi" din teama de a nu fi catalogati si noi ca atare, citiva tineri, (Nelu Levi,z.l*, Mihail Elias,z.l., Maimon Ficu,z.l, Baruch Elias- Long- Beach, California-USA -fost campion al Romaniei la atletism, antrenor emerit- precum si autorul rindurilor de fata), am hotarit sa contribuim, dupa puterile noastre, la alinarea suferintelor victimelor a cea ce era de fapt un pogrom. Am socotit ca fiecare sa actioneze separat, pentru a nu fi acuzati de complot comunist.Ne-am impartit obiectivele de vizitat, pentru a stabili urgentele.

Miercuri, 8 Iulie dis-de-dimineata.

Am plecat la cimitirul evreiesc, incarcat cu o papornita in care am pus ce-am gasit prin casa: cutii cu ceai, zahar, cafea, un ibric, la care am adaogat citeva piini proaspete, cumparate in drum. Lipsit de experienta nu stiam ce ar putea fi de prima necesitate, Era cale lunga, dincolo de bariera de cale ferata si stadion, vreo doi-trei kilometri; am avut norocul ca poarta cimitirului sa fie pazita de nea Vanghele, cunostinta veche, vardistul de pe strada noastra, caruia i-am spus ca am fost trimis de tatal meu.

Mirosul neplacut de la intrare, s-a transformat in duhoare, pe masura ce ma apropiam de o aglomerare indinstincta de trupuri umane. Linga o groapa ce abia incepuse sa fie sapata, se afla un maldar de cadavre in zdrente, pe cale de putrefactie,cu fetele tumefiate, acoperite cu singe inchegat, cu membrele indoite in cele mai nefiresti pozitii, trupuri care purtau urme de rani cauzate de gloante si taieturi de baioneta;peste toate planau stoluri uriase de muste, al caror zumzait era singurul semn de viata. Drumeagul ce ducea spre micile cladiri destinate ritualului de inmormintare, era presarat de ambele parti cu trupurile celor decedati mai recent.

Prima incapere era pardosita cu niste fiinte ce pareau toropite de o imensa oboseala si la care m-au uimit privirile goale; unii mi-au raspuns la salut schitind o vaga miscare a capului, dar nimeni nu mi-a vorbit; mi-am dat seama ca nu pot trece in celelalte incaperi, dar in curtea din spatele cladirilor, am gasit citeva persoane care stateau in jurul unei mese.Uimirea a fost reciproca, am intrat usor in vorba, am pus pe masa cele aduse si am aflat ca erau lipsiti de puteri pentru a indeplini ordinul de a

sapa groapa comuna pentru fratii lor.

Am inteles ca singur nu ii pot ajuta.Le-am cerut sa faca o lista cu cea ce aveau nevoie.Am reusit sa le scot un suris amarnic, datorat naivitatii mele: nu ma gindisem sa aduc cele necesare scrisului.Le-am promis ajutor imediat si am pornit glont spre casa, minat de o furie oarba si neputincioasa.

Pierdusem notiunea timpului, eram asteptat la masa, cu priviri de repros pentru intirziere.In plina criza de disperare, am adus reprosuri tatalui meu si celor ce se ocupa de soarta fratilor lor napastuiti.Astfel am aflat ca a fost necesara o noua interventie la prefect, deoarece subalternii blocasera orice posibilitate de ajutorare. Problema era acum rezolvata, fusesera trimisi oameni tocmiti pentru saparea gropilor, rabinul Goldenberg si cei dela hevra kadisa pentru oficierea funebrala, ca si tot ce era necesar intretinerii celor ramasi in viata.

Joi,9 Iulie, dis-de-dimineata.

La cimitir, cadavrele erau ingropate.Supravietuitorii aveau la dispozitie un cazan cu ceai, biscuiti si dulciuri preparate de gospodinele locale. Unii pregateau zarzavaturile pentru supa de prinz.Mi-au cerut sa aflu numele celorlalti supravietuitori, inclusiv a celor din spital.

Vineri,10 Iulie.

Paza de la sinagogi a fost ridicata, am intocmit lista celor prezenti, iar pe fostul meu coleg de banca,Tenache Anghelide, l-am rugat sa-mi furnizeze numele celor spitalizati.

Simbata 11 Iulie.

Din nou la cimitir.Supravietuitorii, in mare majoritate tineri, mi-au solicitat carti si jocuri de sah. Am inteles ca depasisera starea de soc, desi fiecare numara cel putin o victima in familie.

Mi-am anuntat prietenii si am colectat zeci de carti, ,jocuri de sah, de table, tintare, carti de joc, care au fost impartite in locurile de detentie.

Dumineca,12 Iulie.

La cimitir, aveam de-acuma amici.I-am intrebat cum s-au petrecut lucrurile.Am primit raspunsuri laconice, de parca se vorbisera מntre ei.Am priceput ca ranile sufletesti erau mult prea proaspete pentru a fi rememorate si nu am mai insistat.

Luni,13 Iulie.

S-a facut un fel de inventar al ajutoarelor acordate: toate familiile au contribuit dupa propriile lor posibilitati: lenjerie de corp, imbracaminte, asternuturi, paturi, saltele, vesela, alimente pentru hrana zilnica, medicamente uzuale,etc.Nimanui nu i-a trecut prin minte sa ceara "bon de primirez, era dela sine inteles ca totul va ajunge la destinatari.

Marti, 14 Iulie.

Zilnic, dela spital, sosec spre inhumare alte victime, care in ciuda asistentei medicale,nu au putut fi salvate, ingrosind astfel numarul celor disparuti.Am asistat la citeva ceremonii de inmormintare.Oamenii nu pling.Le-au secat lacrimile;li se citeste pe fata o durere cu mult mai adinca.

Miercuri, 15 Iulie.

Supravietuitorii doresc sa-si anunte familiile.Comunicarea cu lumea exterioara le este interzisa.La posta functioneaza cenzura, care ar opri scrisorile si ar urma pedepsirea celor ce au incalcat dispozitiile. Comunitatea nu-si poate asuma riscul nerespectarii ordinelor, cind tara se afla in stare de razboi.Noi, cei tineri am gasit o solutie, pe care o punem in practica.

Ne-am gindit la un invalid din primul razboi mondial, cu pieptul plin de decoratii, mare consumator de vin, vesnic in lipsa de fonduri,care avind gratuitate pe C.F.R., isi compecta veniturile facind pe comis-voiajorul.A fost מntocmita o lista de nume si i s-a dat o adresa la Iasi.Nu trebuia sa ia nici o scrisoare.Pentru citeva mii de lei, dupa patru zile ne-a anuntat ca a predat scrisoarea in mina destinatarului.Niciodata nu am aflat daca s-a achitat de obligatie.

Am continuat sa ne facem rondul de vizite, incercind sa rezolvam problemele, care din pacate se iveau in permanenta.

La 1 August 1941, toti evreii intre 18 si 50 de ani, localnici si ieseni, au fost trimisi la munca obligatorie in lagarul delaGiurgeni-Vadu Oii.



Nota explicativa.

*z..l, prescurtare in ebraica a sintagmei "zihrono livraha"= sa-i fie memoria binecuvintata



**Adam Simantov este pseudonimul cu care am semnat doua romane si pe care l-am pastrat si in articolul de fata.


pentru conformitate,
Bianca Marcovici
scuze pentru lipsa diacriticilor
articolul este primit de la autor









--------------------------------------------------------------------------------