Sunt din nou in fața unui cabinet medical.

COMPARTIMENT

EXPERTIZÃ MEDICALÃ
RECUPERAREA
FORÞEI DE MUNCÃ

Abia am ajuns și constat că nu sunt decat 9 oameni care așteaptă în tăcere primirea actelor medicale. Intreb, după obicei, care este ultimul venit, pentru al fixa și a sta liniștită în așteptarea rândului ce-mi va veni.
O persoană, mai amabilă, observându-mi nepriceperea, mă indeamnă să intru și să las actele pentru a fi apoi chemată la discuții, când imi va veni rândul.
Procedez după cum mi s-a sugerat și deschid ușa cabinetului cu numarul 4. Sunt întrebată unde lucrez și mi se iau din mână actele pe care le aveam indicandu-mi-se să iau loc pe sală și să aștept.
Pe sală toate scaunele sunt ocupate. Ba nu, lângă omul cu mâinile mari, degetele umflate și pielea crăpată ca scoarța unui copac, mai este un loc. In drum spre acel loc număr din nou și constat că acum suntem 10 camarazi de cabinet. Mă apropii de scaunul liber și zimbesc persoanei de alături, acesta imi raspunde bucuros și parcă mândru de atenția acordată, sau de fapta bună pe care a făcut-o! Încearcă să-și motiveze intervenția de adineaori în câteva cuvinte nu prea dibace, iar eu îi multumesc din nou. Din cabinet se aude strigat un nume: Potoroacă? Omul de langă mine se ridică și dispare după ușa de unde s-a auzit glasul.
Ințepături puternice în dreptul zonei radiate mă fac să nu pot respira corect. Fiecare gură de aer îmi este cenzurată de ghiara în care atârnă parcă tot corpul.
Cu toată puterea, pe care mi-o consumă concentrarea ce o folosesc pentru a nu mă manifesta nepotrivit, imi amintesc de panaceul meu. Deschid geanta și scot din ea pixul și carnețelul încercând iarași să imortalizez clipa.
Privesc cu disperare la ușa care se deschide prea rar și la paginile puține ce mi-au ramas în carnețel. Poate totuși am noroc! Mi-ar place să fiu pictor, sau sculptor să pot imortaliza „gânditorii din sala de așteptare”.
Câtă resemnată răbdare, câtă durere ascunsă, cât timp pierdut! De ce? De unde aceasta nouă necesitate a unei supravizări a certificatelor medicale; peste medicul din spital, peste medicul de la cabinetul de specialitate din policlinică, peste medicul de familie...
Cui i-e frică de cine? Cine și pe cine verifică?
Sunt aici oameni care abia merg, sau care nu pot să-și țină singuri actele cu mâinile contorsionate pe care le au, sunt oameni care respiră șuierând printr-un orificiu practicat la baza gâtului, pe care-l astupă cu degetul atunci cand vorbesc, dar sunt și oameni ale căror mutilări nu se văd, asta nu înseamnă că ele nu există!
Am vazut eu, de exemplu, la grupul sanitar din spital, o femeie care, avea capotul desfăcut și cămașa ridicată și ținea o tăviță în dreptul unui orificiu de pe abdomen. Când am dat cu ochii de ea am avut tendința să dau inapoi dar
mi-am dat seama ca aș face-o să se simtă și mai jenată de situația ei decât mi s-a părut a fi. Am intrat, cât mai natural posibil, într-o cabină unde am rămas preț de câteva secunde, după care am tras apa și am plecat.
Tremuram toată, mă urmărea imaginea aceea și un sentiment nou ce se crease la vederea ei. Nu puteam să-l definesc, era un sentiment compus, pentru care nu avem încă un termen să-l numesc și nu știu în ce limbă l-aș putea denumi cu un singur cuvânt. Până și denumirea medicală a ceea ce am văzut eu este formată din trei cuvinte,
„anus contra naturii”.
Astfel de mutilări sunt cu siguranta cu mult mai multe!
Oare care din ele aparțin colegilor mei de cabinet, care așteaptă cuminți și răbdători, pentru că așa ne-a educat „epoca de aur” și cei care știu acest lucru profită, în continuare de el, din plin, având, culmea și
votul nostru!