poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-30 | |
Tineam in palme apa sarata a marii
Ma cheama, cu ochi vii, limpezimea Adriaticii. Mi-am stropit fata; gustam bucuroasa sarea. Intinderea palpita de viata. Valurile cantau arii solemne, iar marea imi soptea linistita : “Cauta! Cauta!” Lasasem in urma mireasa cu obrajii inspaimantatori de palizi Care ma privea rugatoare si tacuta. O uitasem printre spicele de grau, in labirintul campului; Nu stia nimic, absolut nimic. Nu putea vorbi, nu putea simti… Ramase uimita la vederea unei fiinte omenesti, Caci numai fluturii ii recitau versuri, Iar serpii o adormea cu sasaitul lor. Ea astepta…si am venit numai eu, Dar cruda, o parasisem acolo, la fel de naiva, La fel de uitata de timp. Adriatica imi spunea sa caut Ma pregateam sa fac asta, sa te gasesc. Un fior netrait pana atunci ma strabatea toata. Era pustiu de jur imprejur, numai in apa viata… “Cauta! Cauta!” Nu stiam in ce fel ti-e desenat chipul. Cu degetele prin aer iti atingeam pieptul nemaivazut, rece? Cald? Hipnotizata, am sarit in valuri. Sub apa, cautam necontenit. O multime de meduze imi intepau pielea; Alge carnivore isi lungeau bratele si incercau sa ma traga la fund. Te-am vazut, dintr-o data. Stateai nemiscat, drept, ca o statuie, Cu trupul transparent strabatut de racoarea marii. Doar ochii iti erau negri si ma priveau prostiti, uimiti. M-am indreptat nerabdatoare spre tine, dorind sa te imbratisez, Dar mainile mele au trecut dincolo de peretii goi ai corpului. Ai tipat de durere! Din pielea transparenta curgeau siroaie de sange albastru. Am inotat speriata la suprafata si am fugit spre mal Disparuse Adriatica cu soaptele ei, pestii, viata. Tu ai ramas acolo, ranit, pe fundul secetos al marii, Iar eu alergam in nestire, lasand in urma Infinitul de nimic… Am ajuns printre spicele de grau. Mireasa ma astepta, indoliata; rochia ii era acum neagra si lunga Ma intampina cu un zambet perfid, cu ochi aproape verzi. Suvitele ei drepte luau, rand pe rand, forma buclelor mele. M-a prins de mana si mi-a spus razand: “Vino! Vei fi mireasa!” Ma zbateam si nu reuseam sa scap din stransoarea palmelor sale Am inchis ochii. Ea ma purta parca in zbor spre tinuturi necunoscute. Batai din palme…ne aflam in fata unei cladiri cu arhitectura ciudata pe care scria mare si gras : “Macelarie” I-am trecut pragul. Un barbat impunator ne-a intrebat cu voce groasa: “Cu ce va pot servi?” “Am dori…o rochie de mireasa!” a raspuns fata. Barbatul a disparut dupa un paravan si s-a intors, tinand cu mainile unsuroase si patate de sange o rochie alba, simpla. Fata m-a imbracat in graba, m-a prins iar de mana Si intr-o fractiune de secunde am ajuns pe malul marii. Adriatica era acolo, toata, chemandu-ma. Fata imi soptea in ureche: “Cauta-l! Cauta-l!” Am sarit in apa, mi-am sfasiat rochia si inotam, Cautandu-l. Nu il gaseam… Am iesit din apa Plaja era plina: copii, tineri, batrani, muzica, telefoane mobile sunand. Lumea ma privea, mirata. Eu ma plimbam goala, rusinata. Pe un prosop mi-am gasit costumul de baie. L-am luat repede pe mine si m-am intins la soare, inchizand ochii. “Ce-i cu tine?” M-a intrebat o voce de barbat atat de cunoscuta. L-am privit…era el. “Nimic.” I-am raspuns. Nu i-am dat dreptul la replica, ci l-am sarutat lung pe buze. M-a imbratisat, razand. Cu capul pe pieptul lui, ii ascultam bataile inimii in ritmul aceluiasi cantec de pe plaja: “Vrei sa pleci, dar nu ma, nu ma iei…”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate