Te privesc uneori cum privești pierdut și amețit, cînd totul ți se pare piatră. Și mă întreb dacă iubești mai mult pămîntul decît cerul ... Și fruntea ta îmi pare un pămînt bătrîn și încrețit de ploi, aspru și uscat sub pașii clipelor ...
Și totuși gîndurile nu ți se împotmolesc nicicum. Îmi pare că îți curg precum sîngele tău udă căile ascunse în tine. Ambiguu ... și mă lovesc de privirea ta ca de un zid rece, care mă zgîrie.
Și totuși ochii tai par aruncați undeva în adîncul chipului tău, departe de mine, aproape de sufletul tău. Picături de timp te ascund tot mai tainic în veștmîntul tău de piatra. Pari că te ofilești și fața ți se strâmbă ...
Tu poate crezi că haina ta de gheață mă înspăimîntă. Și poate speri că am să te las să fugi înapoi, să te închizi în cavoul tău de om suferind. Îți șoptești în fiece secundă că ai scăpat de scutul armoniei, că ești destul de mort precum un înger decăzut ...
Și totuși n-ai idee cîtă viață plînge în tine și cat îți e de umed sufletul. Degeaba pari că te usuci, degeaba rîvnești la neființă, căci dincolo de fruntea ta încrețită și stearpă, pământul e și în mine. Amestecat de vreme, pămîntul meu mai încolțește câte o biată tulpină, care respiră o noapte și moare ...
Pământul e prea mare ca sa se nască tot în tine, iar cerul e prea împrăștiat ca să trăiască tot în mine.
Și dacă vei privi în tine ... pământul negru și uscat e doar un înveliș ... Și dacă vei privi în mine ... o să te doară să simți miezul de pământ mort ...?