Poetul la secunda zero


Plutesc pe-o rază de lumină
Mă sprijin pe ea, și pot să aleg încotro să mă duc.
Timpul e la secunda zero, mereu,
Tot ce ating prinde viață.
Nici nu știu ce-ar fi mai bine să încălzesc.

Dacă ți-aș atinge buzele, acum, te-aș condamna la suferintă.
Mai stai!

Prima dată clopotul. Apoi nuferii…

Plătesc fiecare atingere cu nemurirea.
Unde mă duc prima dată pot să creez orice.
Apoi, chiar și eu, trebuie să respect regulile jocului.
Dacă vrei, vino cu mine, să facem o lume nouă, unde vei face tu toate regulile.
Gândește-le bine, că nu le vei mai putea schimba niciodată.
Ce ciudat este să fi în atâtea locuri, deodată!

Doar voi măsurați timpul.
Pentru că vă place asta atât de mult, am să vă dau timpul vostru, fiecăruia.
Apoi, pentru că nu mai pot schimba regula, am să vă fac pămant și, după aceea, flori.
Vrea cineva să fie nufăr? Să ridice două degete sau să deschidă două petale!
Apoi am să vă fac versuri sau, dacă vreți, basme.
Când copiii vor încurca poveștile, fiindcă nu și le vor mai aminti, vor încerca să le spună în altă limbă, pe care abia o învață.
Toate astea pentru că v-ați iubit
Și vă iubiți copiii.

Nu-mi plac, deloc, oglinzile.
Le-am făcut din greșeală.
Greșeala am făcut-o din păcat.
Să nu spargeți vreo oglindă că se risipesc păcatele!

Lasă-mă să alunec și să mă cuibăresc în sufletul tău.
-Bună ziua! De ce nu mi-ai spus că mai sunt și alți invitați?
Văd că faci petrecere mare!
Și tu poți fi în mai multe locuri deodată?!
Nici la tine nu curge timpul?!
Tu pentru ce plătești?
De ce trebuie să le porți pe toate-n suflet, la secunda zero?

Pe Hristos l-ai primit prima dată.
Acum vă înțeleg de ce, voi vă botezati copiii din fașă.
Văd că ți-ai pus fiecare slujbă în icoană și ți-ai făcut o mănăstire aici.
Lasă-mă să mă rog în altarul sufletului tău.


“Luminează-mă Doamne
Și fă din sufletul meu raza de lumină neîmpovărată, care să te urmeze la tot pasul.
Luminează-mă Doamne
Și dă-mi iubirea să-i adăpostesc înlăuntrul meu pe toți vrășmașii mei, cum le place lor să-și spună.”