poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-05-04 | |
Ciocănesc de câteva ori, sun o dată, simt cum tremurul firav mi se scurge, prin vârful degetului, până în zgomotul soneriei, și mi se deschide. De dincolo de prag râde la mine un puști de vreo șapte ani, o idee mai puțini decât ai mei. Cam de pe la mijlocul tunelului de intrare, pășește, dintr-o lumină puternică izbucnită din dreapta, o gleznă plinuță care-mi dăduse fiori noi de plăcere la fiecare revedere. După ea mi se înfățișează întregul trup al femeii peste care mi s-au revărsat primele senzații erotice din viață. Îmi spune ceva dar nu aud. Nu-mi mai aduc aminte de ce venisem, de ce eram acolo. Tot ce mai puteam recupera din motivul prezenței mele în acel loc era faptul, singurul cert, că mă trimisese mama. Oare de ce? Suspendat în senzațiile erosului, izolat de realitate, reușesc să îndrug ceva, o aiureală – dau bună seara în plină dimineață –, și simt cum intru, încet, în pământ, apăsat de greutatea roșeții din obraji: dintr-o altă cameră, printr-un gol de ușă, o zeitate feminină mă luase peste picior – câtă răutate, am gândit, să-și bată joc de unul ca mine – . Care bună seara, că-i dimineață toată ziua, și râse insuportabil de plăcut, aruncându-mă și mai departe, în nesimțurile plăcerilor râvnite. Dar cine-i, tu? Trupul Amețitoarei Glezne o lămuri – băiatul Sandei - și ea nu găsi un răspuns mai bun decât ăsta, rămas abscons, abstract, în sufletul meu până astăzi: o fi, da-i cam prost.
Câtă răutate, am gândit, să-și bată joc de unul ca mine. Altădată, la masă, taică-miu își scăpă de sub control – ca de atâtea ori, aveam să aflu mai târziu – mândria de a fi bărbat, de data asta împreunată cu cea de a fi tată de băiat: d-apăi, îmi pare, decât pentru Dan (Dan era soțul Amețitoarei Glezne), mai degrabă cred că ar fi bună pentru Sorin! și râse insuportabil de plăcut, aruncându-mă, încă o dată, în visare. Îmi revin repede, recăzut în vârtejul roșeții din obraji: dintr-o direcție opusă tatei simt linia privirii maică-mii și rușinea pe care mi-o răscolesc ochii ei, rușinați la rându-le. Mai nainte de toți sfinții, tot la o masă, cu ciorbă, fără taică-miu, cu mama și fratele lui, ce frumos – ah, as putea sa mor –, înghit greșit, la o glumă a celui din urmă, și-mi expir, răcit cum eram, secrețiile nazale pe ambele nări, în brațe – se poate și se va fi întâmplat, cu siguranță, oricui vreodată. Maică-mea tocmai își umplea, ultima, și farfuria ei; mă privi urât, atât de urât că-mi era imposibil să înțeleg de ce, și nu găsi un răspuns mai bun decât ăsta, rămas abscons, abstract, în sufletul meu, până astăzi: dă-o dracului, chiar acum ți-ai găsit să faci asta! Mă uit, pe sub ochi, la unchiul meu, fratele tatălui meu care nu era atunci la masă, zâmbesc inițial și izbucnesc în dreapta, de pe scaun, până în sufragerie unde încep să plâng, să plâng, să plâng, urând-o pe maică-mea. Mă ajunge din urmă, trece de pragul camerei, se apleacă înspre mine și mă cuprinde cu brațele, din spate. Lasă-mă, îi plâng printre dinți, lasă-mă, îi plâng printre dinți, cum ai putut să faci asta? Lasă-mă, lasă-mă. N-am vrut! Iartă-mă. Lasă-mă, lasă-mă! Stai mamă; n-am vrut; înțelege! Lasă-mă! îi plâng printre dinți, urând-o, urând-o de moarte. Mă întorc de la ghenă, ușurat de cele trei doze de gunoi menajer de peste săptămână. Din capul tunelului citesc silueta și apoi chipul vecinei vecinei mele de vis-à-vis. Îi zâmbesc și îi dau, respectuos, bună dimineața. Bună dimineața, îmi răspunde și trecem, zâmbitori, unul pe lângă altul. Curentul de aer țâșnește, dinspre balcon, afară și trântește ușa în urma mea. Simt semnul întrebării și mă uit la ceas: sunt douășpe trecute fix. Nu mai e dimineață – sau o fi încă, până la doișpe. Și mi-a răspuns la fel, chiar fericită – mă întreb… de ce? Sub plinătatea și bucuria cu care și-a articulat răspunsul descopăr satisfacția rerostirii acestor vorbe, în chip de salut, către (alt)cineva. Da, asta e, înțeleg. Bună dimineața e o sintagmă de salut care, încep să simt, chiar și mie îmi provoacă acum, după întrebuințare prin rostire, o bucurie interioară curată și larg acoperitoare. Abia acum îmi dau seama cât de puțin am folosit-o în ultima vreme și cât de multă nevoie aveam de ea. La un timp, aflu că zeitatea feminină care mi se înfățișase printr-un gol de ușă o încasa de la bărbatul ei chiar și în concediu, la mare, pe plajă, în apă, la masă. Cam tot pe-atunci aud că soră-sa, Amețitoarea Gleznă, plecase la turci părăsindu-și soțul și copilul, puștiul care, pe la vreo șapte ani – cu o idee mai puțini decât ai mei, la vremea aia –, râdea la mine de dincolo de pragul casei lui, fără ca eu să-i văd zâmbetul pentru că de acolo, dintre nesimțurile plăcerilor râvnite între care mă aruncase trupul maică-sii, nici un zâmbet, nici cel mai spart râs de pe lumea asta, nu te mai pot ajunge. La câte un răstimp cu pas mare, de sub verdele Soarelui brusc renăscut dintr-o explozie, din mijlocul vâjâitului ușor al vântului, din fața dansului balansat al teilor și jocului tremurat de umbre al frunzelor la radiografie, de după parapetul balconului meu, mă întreb: cine sau ce ajunge pe cine, de unde? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate