E un risc asumat exercițiul pe care vi-l propun și am să vă rog să mă învinovățiți de orice, dar numai la sfârșit.
“… Așadar, espresiunea unui simțământ în un mod natural sau individual nu constituie un moral. Pentru ca acesta să iee naștere se cere ca simțământul ce-l produce să fi trecut prin lumea interioară, împingând-o în afară sub oarecare forme, și ca esprimarea să se facă în un mod identic pentru o sumă de indivizi sub forme stabilite.” – Cultura națională, p.116 (A. D. Xenopol: Scrieri sociale și filosofice, Editura Științifică, București – 1967, p. 116).
Xenopol a scris cam pe la 1868 cuvintele de mai sus, scrierea sa e de esență romantică, iar teoretic are germenii pe undeva prin filosofia culturii lui Humboldt. Cincizeci de ani mai târziu Xenopol începe să “aivă” îndoieli, numai că era prea târziu, pentru a mai închega lucrurile, iar pledoariile lui pentru împroprietărirea reală a țăranilor și “esplicațiile” asupra consecințelor civilizării și europenizării, au trecut sub uitare sau au fost înecate de “sgomote și furii”.
Cam în același timp cu reorientarea lui Xenopol părăsea lumea simbolismului Tristan Tzara, care irupea la Zurich impunând o ciudată formulă poetică: dadaismul. Nu suntem naivi încât să credem că lucrul ăsta s-a petrecut cât ai clipi din ochi. Există un laborator mai vechi al lui Tzara, din care a eclozat avangardismul poetic de după primul război mondial: “– Am scos visul vechi din cutie cum scoți tu o pălărie/ Când te gătești cu haina cu mulți nasturi/ …/De-aceea te-am chemat să-mi spui – fără greșeală/ Ce-i adevărat – ce nu-i” – Îndoieli, pp. 37-38 (Tristan Tzara: Primele poeme, Editura Cartea Românească, 1971).
După încă cincizeci de ani, în 1969, Monetăria Parisului a adus un omagiu “insurecției Dada” bătând o monedă cu efigia lui Tristan Tzara. În execuția gravorului Andre-Henri Torcheux, omagiatul e reprezentat cu inseparabilul monoclu legat cu o panglică lată de moar, așa cum apărea, prin 1916-1918 la Cabaretul Voltaire ca “sfinx al unei legendare blândeți” în epoca eroică și nebunatică a Dadaismului. Epocă de bătălii literare, antiliterare și … neliterare. Pe reversul medaliei se află gravate câteva obiecte familiare suprarealiștilor: escarpeni, mănuși femeiești și alte obiecte insolite.
“Desigur, portretul de pe o monedă nu poate sta alături de cel înfățișat de o statuetă de lut, de o statuetă de bronz, sau de impozanta marmură, material desăvârșit al impulsului afectiv în sculptură, în parte recuperată prin măririle fotografice, putem afirma în mod deschis că avem deaface cu o lume fascinantă și cu o artă cu legi autonome, pe care o putem numi arta monetară.”
Nu a venit vremea să spun cine a scris cele de mai sus, pentru că voiesc să exploatez încă o parte a textului: “… Funcționalitatea atât de complexă a monedei în spațiul economico-istoric, aspectul ei de artă și sesizarea acută a afectivităților ei ne amintesc de un fenomen artistic nou, care datează de numai câteva decenii, și anume, de design, care însoțește fenomenul tehnic în funcționalitatea lui cu un fenomen afectiv.” – Zeietățile purtau mărgele, pp. 7-8 (Nichita Stănescu, Prefața la: Efigii feminine pe monedele romane, Editura Sport-turism, București, 1983)
Nichita a fost un numismat pasionat. Iubea în mod deosebit una din monedele din colecția sa, pe care o descria ori de câte ori se ivea ocazia: e vorba de o tetradrahmă reprezentând-o pe Poppaea. Despre Nichita, cel viu, se spunea adesea că poate fi lesne confundat cu un banal cititor-încasator de contoare de electrică – asta toamna și primăvara când umbla îmbrăcat cu un “fâș-fâș” de culoare incertă.
Vă interesează cine era Poppaea?
… frumoasă, elegantă, frivolă, destrăbălată, desfrânată, crudă, mândră, optimistă, senzuală, grațioasă, originală. Am scris la-ntâmplare. Tacitus, o descrie lapidar: “avea totul în afară de suflet cinstit … înfățișarea ei arată cumințenie, faptele dezmăț” (Tacitus: Anale, XXIII, 45). Inițial soție a unui cavaler, Rufius Crispus, apoi amantă și soție a lui Otho, viitor împărat roman și, în fine, amantă și soție a lui Nero. Nero avea numai 20 de ani când a cunoscut-o, era împărat și era căsătorit cu Octavia. Poppaea a exercitat o astfel de influență asupra lui Nero, încât l-a determinat să dispună uciderea Agrippinei, apoi repudierea și asasinarea Octaviei. Ascendentul ei asupra lui Nero a fost atât de mare încât se crede că multe din nedreptățile și crimele lui au fost săvârșite sub influența ei. În anul 63 i-a dăruit lui Nero o fetiță, Claudia, care a decedat la puține luni după naștere. Poppaea a murit la rândul său, urmare unui acces de furie al lui Nero, care a lovit-o în abdomen, ea fiind din nou gravidă. Avea 34 de ani, a fost îmbălsămată și înmormântată cu onoruri mari. Poporul s-a bucurat de moartea ei. De nimic nu o urau mai mult decât de faptul că se scălda în laptele a cincizeci de măgărițe, pentru a fi frumoasă. Nero a pus să se bată multe monede cu chipul ei, de multe ori acesta fiind înconjurat de chipurile altor soții ale sale sau de chipuri de zeițe. “Stiliștii” din mai toate vremurile apreciază originalitatea coafurilor Poppaeei.
În cele din urmă: “… Bând într-un bistrou și privind strada,/ m-am gândit că ideile dilată realitatea,/ și că Gioconda văzută la Louvre/ este aproape meschină/ față de ideea ei/ circulând nestingherită prin lume. – asta așa, “Bând într-un bistrou” cu Nichita și discutând cu “Președintele Baudelaire” care: “… a mai precizat că limba poezească/ este amenințată de o aparență mult prea/ curentă,/ și a deplâns împreună cu mine/ prea marele interes care se acordă/ persoanelor fizice ale poeților.”
Da, dar aceste fapte și discuții au avut loc după încă cincizeci de ani.
În fine, am ajuns la învinovățiri. Recunosc că am avut o monedă cu chipul Poppaeei. Am făcut-o cadou unei femei, cu mulți ani în urmă și nu regret acest lucru, pentru că ea s-a bucurat și nu a intrigat-o istoria femeii Poppaea. Poartă moneda pe un lănțișor, la gât. Iar eu am bucuria, poate prea puțin castă, că argintul acelei monede e încălzit de sânii ei.

04. 12. 2002