Prietenul meu, Shakespeare
Am aflat cu bucurie că juriul de nominalizări ale Premiilor Uniunii Scriitorilor i-a luat în calcul noul volum de dramaturgie al lui D. R. Popescu, Domnul Fluture æi Doamna Fluture, apărut anul trecut la Editura Muzeul Literaturii Române. Sunt reunite, în acest volum, trei piese, fiecare desfăæurate într-un registru larg. Poåi spune despre D. R. Popescu, că, pe de o parte, prin acest volum, vrea să dea un răspuns postmodernismului, iar pe de altă parte, mai ales în prima piesă a volumului, construieæte personaje în oglindă vis-a-vis de cele ale lui Caragiale. Dacă la Caragiale personajele mai ales cele din O scrisoare pierdută erau personalităåi ale localităåii, dar vorbeau agramat, la D. R. Popescu personajele din „Domnul Fluture æi Doamna Fluture sau Paradisul lui Freud“ provin din clasa marginală a societăåii æi vorbesc destul de elevat pentru originea lor. Æi mă refer la Hanibal Fluture, manelist, la Dochiåa, striptăriåă, la Ruxandra, machieuză. Această primă piesă a volumului porneæte de la „cazul Erbaæu“, mai bine spus de la reconstituirea moråii, în condiåii destul de neclare, a omului de afaceri. Cu toate că piesa poate constitui æi un scenariu de film, autorul ne pune în faåă o farsă, folosind parabola. Hanibal æi Dochiåa intră încet, încet într-un soi de suprarealitate, din care nu mai ætiu cum să iasă. Este, în fapt, un teatru în teatru, aæa cum se întâmplă în Hamlet al lui Shakespeare. Piesa se desfăæoară pe un spaåiu larg, în care personajele se joacă de-a viaåa æi de-a moartea. Singurul care pare a fi observatorul ironic æi lucid, în acelaæi timp, este Viorel Macsut, reporterul. Farsa se încheie cu replica reporterului: „Stop! Aåi încurcat cadrele, băieåi! O luăm de la capăt! (Apare Poliåistul, mireasă, urmat de Procuror, mire) O poftiåi, poftiåi!....“ Este, practic un final deschis. Fiecare tablou în parte poartă un titlu. Æi acest fapt este tot o tehnică a autorului. Pentru că fiecare tablou poate constitui un spectacol de sine stătător. „Paradisul lui Freud“, titlul tabloului VIII, este laboratorul în care s-a construit farsa æi lovitura de teatru. Pentru că D. R. Popescu ne sugerează că viaåa poate fi visul, iar visul poate fi viaåa. De remarcat, ironia aspră æi jocul dinamic al replicilor.
A doua piesă, „Tată din flori sau Åară din flori sau Banchet în timp de ciumă sau Două surori“, porneæte de la „cazul Romaniåei Ivan“, când soåul ei l-a împuæcat pe hoåul care venise în miez de noapte la ei în vilă. Tutlurile piesei sunt lăsate la latitudinea potenåialului regizor, iar tablourile poartă, la rândul lor, titluri, pentru că, folosind tehnica primei piese, autorul construieæte teatrul în teatru. Piesa are cinci acte, iar personajele sunt aidoma îmbogăåiåilor peste noapte din zilele noastre. Æi această piesă este o farsă, însă bine ticluită în reåetă. Referirea la teatru este foarte prezentă. Iată ce-i spune Emilia lui Marian: „Mereu mă doare capul... (Lui Bartolomeu) Oare am reumatism la cap? Mă simt copleæită de un fel de taină a descompunerii, cum îmi zice Augustin, din care numai moartea mă poate scăpa?... (Râde. Cu hohote) Ce fericit e domnul Bartolomeu, se amuză mereu de tâmpeniile noastre... Aæ vrea să joc în piesa «Ambrozie, omul fără memorie». Dar ce păcat, lume, lume, piesa încă n-a fost scrisă... æi o artistă ca mine are nevoie de texte pe care să le joace în premieră, ca să rămân în istoria teatrului!(...)“ Emilia este invitată de Garofiåa æi Ionel să dea un spectacol, tocmai pentru ca ei să uite crima petrecută în casa lor. Æi nu orice de spectacol, ci unul de paradă a modei. Aici ironia usturătoare a autorului atinge cote maxime, fiindcă parada era de chiloåi cu chipul lui Iisus pe fund. Este o lume a falselor valori, pe care D. R. Popescu ætie s-o pună în pagină dramaturgică prin replici vii, tăioase. ÃŽn ea se discută despre Apocalipsă, despre istorie, despre convenåiile morale, dar totul într-o dedingroladă a ideilor æi a nestăpânirii termenilor. O lume a cinismului atât sentimental, cât æi ideatic.
Cea de a treia piesă, „Nopåile săptămânii sau Bucătăria lui Kant sau Nopåile timpului nostru cel de toate zilele sau ÃŽnălåarea la cer sau Piticii cărunåi“, dedicată fraåilor Ovici, cei æapte pitici din Rozavlea, este cea mai dramatică dintre farsele adunate în acest volum. Vestitul doctor Mengele, care, se ætie, în timpul lui Hitler a făcut experienåe pe evreii din lagăre, cheamă la el o trupă de pitici, pentru a pune „în scenă“ povestea „Alba ca zăpada æi cei æapte pitici“. Numai că povestea în piesa lui D. R. Popescu capătă conotaåii dramatice. Piticii sunt Hari, Cleopatra, Jamailă, Rozina, Kant, Sara, Moise æi Æaliapin. Toåi „joacă“ în faåa lui Mengele farsa „Albă ca zăpada æi cei æapte pitici“. Moise, trimitere la „Vechiul Testament“, moare, bolnav de tuberculoză, la fel æi åiganul Jamailă se împuæcă în momentul când vine rusul Ivan. „Până unde poate să scadă sau să crească puterea în om?“ este o întrebare care traversează, ca un fir roæu, întreaga trilogie. Fiindcă tragedia este gândită în termenii trilogiei, în care titlurile, sub care autorul îæi intitulează piesa, sunt capitole sau trepte de creætere ale dramei. Nu lipseæte nici din această trilogie ironia usturătoare, însă de această dată ea numai este adresată societăåii postcomuniste, prin care trecem noi, ci istoriei, înseæi. Acåiunea se petrece în Polonia, la vestitul Auschwitz, care a „înghiåit“ în coæurile lui milioane de evrei. Autorul dă æi o indicaåie preåioasă poteåialului regizor: „Piesa poate fi jucată în întregime... Dar æi pe păråi! Poate fi jucată partea a doua («Ridicarea la cer»), împreună cu partea a treia («Piticii cărunåi») etc. Dar de citit, normal ar fi să fie citită în întregime“. Dacă aæ fi regizor aæ opta pentru a o pune în scenă în întregime. Pentru că e construită cu multă minuåie atât a replicii, cât æi a intrigii. Tragedia constă în faptul că aceæti „pitici“ (aceasta este o metaforă, pe care autorul a introdus-o cu bună ætiinåă) ætiu că or să moară, dar continuă să-æi joace farsa în faåa celui mai criminal dintre naziæti æi extrapolând în faåa istoriei. Această piesă este un răspuns al conætiinåei lui D. R. Popesco în faåa ororilor care au marcat cel de al doilea război mondial.
Cu volumul Domnul Fluture æi Doamna Fluture D. R. Popescu ne demonstrează că postmodernismul se poate construi numai pe o solidă cultură. ÃŽn cazul său, pe o solidă cultură teatrală. Metoda teatrului în teatru capătă aici trei ipostaze, ca trei feåe ale istorie. Două sunt din realitatea imediată, iar ultima vine din ororile pe care tăvălugul ideologiilor le-au făcut. ÃŽn ipostazele inspirate din viaåa noastră de veænică tranziåie, D. R. Popescu este neiertător cu metehnele unei societăåi care caută o identitate europeană. Personajele au o cultură de paradă, îmbrăcămintea este la fel, iar maniera în care ele acåionează este una iluzorie. Suprarealitatea în care ele intră vine să accentueze zădărnicia lor. Se văd singure æi acåionează la voia întâmplării. Când se trezesc, bănuiesc că au trăit o farsă, dar nu sunt convinse. Altfel se întâmplă cu „piticii“ din ultima piesă a volumului. Ei construiesc suprarealitatea ca pe o supapă de supravieåuire. Eu sunt singuri în faåa tragediei, dar conætienåi că în orice clipă pot fi moråi. D. R. Popescu ne face, prin acest volum, æi o demonstraåie a manierei cum se poate scrie teatru în cheie actuală. Ocolind limbajul marginal, el ironizează societatea noastră cu armele teatrului. Pentru că primele două piese sunt elemente ale un puzzle social, pe care îl întâlnim la tot pasul. Maniera în care le-a rezolvat åine de fond cultural, pe care îl regăsim destul de greu la tânăra generaåie de dramaturgi. Chiar dacă ei sunt premiaåi la festivaluri internaåionale, totuæi textele, multe dintre ele, sunt improvizaåii pe aceeaæi temă. Or, D. R. Popescu ne arată că în textul dramatic improvizaåia nu prea îæi are locul. Este o lecåie, pe care tinerii dramaturgi ar trebui s-o înveåe de la un confrate, care a trudit mult asupra textului.
Volumul Domnul Fluture æi Doamna Fluture este o dovadă că postmodernismul poate îmbrăca forme serioase æi născute dintr-un studiu aprofundat al părintelui teatrului, William Shakespeare. Pentru D. R. Popescu, Shakespeare este ca un frate mai mare, de la care a învăåat foarte bine lecåia teatrului.
Mariana Criæ