Mi-o amintesc frumoasă și cu trăsături androgine, una din puținele fete mai înalte decât mine. Eram a-X-a când am cunoscut-o, ea era cu un an mai mare și într-o pauză anostă de pe palierul nostru am descoperit că citim aceiași carte. Vorbea tarăganat, nu șovăitor, în timp ce gesticula numai cu mâna stângă. Părea cumpănită, cu privirea foarte fermă și totuși ușor de susținut. Avea o lucire în ochi pe care încercam sa o deslușesc însa timpul nu stătea nicicum pe loc. Mereu urma o lecție la care trebuia să intrăm iar pauzele și le petrecea afară fumând pe nerăsuflate. O recunoșteam imediat în furnicarea celor 10 minute pentru că purta un palton verde cu textura mazărata si ne salutam în graba din priviri. Era feminină si totuși ambiguă. Suplă și dreaptă, fară a lasa ochiul să distingă vreo formă, ea era imperceptibilă pe sub haine. Își ținea părul destul de scurt, îi lasa gâtul pe jumtate descoperit iar suvițele negre îi încadrau chipul. Avea trasături nobile, un pic alungite, cum le-ar fi picatat Modigliani, cu nasul prelung si subțire, bărbia îngustă și delicată, sprâncenele erau netede deasupra ochilor cafenii si margelați iar buza inferioară îi era ușor despicată.

Anul următor noi am fost mutați la etajul doi in timp ce clasa ei a rămas la parter. Ne întalneam rar pe culoarele labirintice și puternic luminate ale liceului însa de fiecare dată zăboveam câteva minute sporăvăind despre vreo carte sau despre profesorii care îi aveam în comun ( practic toți, pentru ca eram amândouă la uman în timp ce în restul claselor se pregăteau economiști pe bandă rulantă). Și avea acea strălucire în ochi greu de definit, o îndrăzneală țintuită, plăcut scrutătoare.
Mă întreb cum îi apăream. Îmi amintesc doar că zââmbeam mult, spontan, pentru că îmi plăcea modul său direct de a mă cerceta numai în ochi.

Ne întalnisem o data în tren, purta părul dat după urechi și era luminoasă. Din rucsac îmi căzuse o foaie cu un test la geografie. S-a uitat la caligrafia mea care adesea fluctuează deasupra liniei foaiei dictando și a spus că am un scris suspendat. Oare așa eram și eu?
Vara ea își dăduse bacul iar eu trecusem în clasa a-XII-a. O revăzusem abia după Sărbători, venise la școală să salute profesorii. Ne-am întalnit pe scări, mi-a spus că s-a înscris la Litere și a povestit pe scurt despre noua ei viața.
Avea același mod de a privi.
La două saptămâni după ce o întâlnisem la școala, prin eternul cerc vicios – sau virtuos, după caz – prin prietena unei prietene și colege de clasă am aflat cum timp de un an, pe cand abia intrase la liceu, L. încercase să se rânduiasca, încercase să se adapteze dar a clacat. Preț de un an de zile reușise sa fie cu un băiat, primul și ultimul de altfel. De atunci nu mai coborâse la compromisuri inutile.


Mi-am amintit de ea pentru că azi am văzut un palton verde la un colț de stradă.
Nu mai știu nimic de ea, totuși L. a fost singura fată care mi-a plăcut vreodată. Singura la care m-am gândit.