Ființa poetului din mine stătea pe un fotoliu în încăperea în care începuse o mică ceremonie, unde contururi masculine și feminine sporovăiau cuvinte adormite. Mă uitam nevenindu-mi a crede ce văd.
- La dracu cu voi, de unde atâta prezență? Pentru ce mama dracului ați venit? Ce mai vreți să aflați despre cei plini de importanță care tot timpul iau fiecare gest al vieții în serios? Să-i ia naiba, voi nu-i vedeți cât sunt de nimeni?Mai lăsați-mă în pace, duceți-vă acolo de unde ați venit, dar repede! Nu uitați să luați cu voi și cuvintele astea moleșite, adormite, eu nu am ce face cu ele! Dar ei se tot strecurau din mine în afară și invers, chiar prin tăcere. Am început să țip pentru a mă despărți de EI, acești EI ca niște circuite ce păreau a fi născute indestructibile. Dintr-o dată totul se petrecu invers. EI au început să țipe la mine. Acești căcăcioși, da, căcăcioși de cuvinte, țipau la mine:
- Nu te vom părăsi, de-abia am venit. Pentru o clipă am rămas buimac neapucând decât să-i bag în puii mă-sii pe toți și să-i înjur de mama lor încât să li se facă dor de ea. Totul părea în zadar, o voce de ștoarfă strigându-mi:
- Pregătește-te, acesta este doar începutul! Atunci am ripostat:
- Ascultă, fă, în această secvență de timp gândește-te că eu poate nu sunt poetul, poate sunt un altul, iar tu mă freci prin timp fără să mă lași să cred în posibilitatea de a avea doar prin timp conștiința binelui împlinit. Mai du-te dracului acum, du-te acolo de unde ai venit, eu ți-am dat viață ție și celorlalți nătărăi, iar voi v-ați luat-o
în cap. E prea mult azi, e prea mult, gata! Deodată lângă fotoliu, șerpuia șarpele de cauciuc, se unduia în febra lui intimă, sâsâindu-mi: "Imposssibil, imposssibil!" Atunci, vrând să scap, îmi iau geaca alergând spre ușă. El, strigându-mi:
- Merg cu tine, merg cu tine!
Pentru o clipă dându-mi seama: de când l-am descoperit mă simt tot mai atras de el. I-am căzut în cursă. Întorc capul strigându-i:
- Mai du-te dracului, dihanie de cauciuc împuțit, mi-ai sâsâit toată ziua în ultima vreme, dar tu nu mă vei putea cuceri!
Părea a nu-l impresiona nimic. Eu, poetul, rămân cu toate cuvintele în gură, al dracului să fiu, parcă simt un gust de cauciuc. Trebuie să fac ceva să scap de șarpele de cauciuc, cum mama naibii de i-am dat viață și ce puii mei vrea de la mine tocami acum?! Dar oare este cel mai potrivit moment să-i dau drumul singur prin lume?