salut, c’est encore moi
hai, când te reapuci mă-ntreabă alma într-o zi
nu mai știu cum se scrie
ea mă tot îndeamnă, iar eu nu mai pot, îi repet
acum e timpul
nu știu exact pentru ce, dar uite mâzgălesc ceva

deunăzi am împrăștiat un tub de verde pe noua mea pânză
și l-am lăsat acolo
după un timp a luat forma unei păsări
o deznădejde cu ochii înghețați,
fiindcă e în cădere
normal, i-am frânt o aripă

știi? mă aruncase în întunericul unui sertar și m-a uitat acolo
dat tot mai trece pe la mine din când în când
și îngaimă despre sori albaștri și oranj,
despre zboruri albastre cu brațele întinse pe post de aripi
și apoi tace
(iar eu nu mai am loc și pentru ele)

dar vrea să mă atingă,
iar eu închid ochii,
fiindcă așa trebuie să fac de-acum ca să nu mi-i mai vadă

prințesa lui cea roșie cu priviri albastre și păr în degradé

citesc astăzi la știri
cică ar fi calculat-o și pe-asta, sunt experți
e cea mai deprimantă zi a anului
și încep pe o parte, dar stau cam prost cu aritmetica
și continuu pe cealaltă:
câteva scrisori plus un apus pe-o geană plus două café con caramel
plus o bomboană plus o bărcuță de hârtie
plus două castane plus două ceaiuri de mentă plus…
dă cu plus, deci am scăpat

iar nu mai știu...
ia, gata mâzgălitura
și uite și iscălitura