În teoria relativității restrânse a lui Einstein, timpii și distanțele, legate de un anumit eveniment, măsurate de doi observatori aflați în referențiale inerțiale diferite, nu mai sunt constante, așa cum postula mecanica clasică a lui Newton, ci variază în funcție de viteza relativă a celor două sisteme de referință.
Valorile timpilor și distanțelor de mișcare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformările Einstein-Lorentz.
Conform acestor relații, obiectele aflate în mișcare relativistă își măresc masele de repaus și densitățile, iar timpii măsurați de un ceasornic, solidar cu obiectul în mișcare, sunt mai mici, adică timpul se scurge mai încet, se dilată.
În poezia Luceafărul, surprinzător pentru momentul în care a fost compusă, drumul parcurs de Luceafăr până la Creator, este descris ca o mișcare relativistă.
Modificarea masei și timpului de deplasare ale Luceafărului sunt consecința transformărilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii:
Porni Luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
- mărirea masei de repaus la viteze relativiste
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe
- dilatarea timpului, scurgera sa lentă la viteze relativiste
Întrucât, de la marea explozie, Big Bang, Universul a fost și este într-o continuă expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spații și noi timpi, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", păstrează imaginea primei sutimi de secundă după creație, după Big-Bang.
În primele minute ale Universului timpuriu, acesta era un ocean de lumină (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu în versurile:
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi,
Când izvorau lumine
- generarea exploziva a particulelor elementare
Cum izvorând îl inconjor
Ca niște mări de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor
- deplasarea cu viteza gândului, luminii
Pân' piere, totul, totul
- atingerea si depăsirea frontierei spațiale si temporale
Intuitiv, are loc trecera în zona "nimicului", în locuri fără clipe și-n clipe fără locuri:
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
- intuirea infinității spațiului
Nici ochi spre a cunoaște
- lipsa oricăror evenimente cognoscibile
Și vremea-ncearcă în zadar
- absența totală a timpului
Din goluri a se naște
- absența totală a materiei
Din câte se cunoaște, Luceafarul este o poezie inspirată dintr-o legendă, dintr-un basm, a cărui origină se pierde în negura vremii.
Ideea creației Universului timpuriu și perceptele relativității să fi fost induse, din afara Pământului, de fiinte superinteligente, de extratereștrii, și păstrate în memoria omenirii sub forma basmelor și legendelor?
Acest raționament ne duce și la contextul basmului "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Ne amintim de cutremurătoarea întoarcere a fiului de împărat, după ce călătorise, se pare, într-un sistem relativist, în care timpul s-a scurs încet, în sistemul de referință initial, unde trecuseră mii de ani și nimeni nu-și mai amintea de fosta împărăție a tatălui său. Coborârea, din neatenție, în valea plângerii, înseamnă de fapt trecerea fiului de împărat, printr-o modalitate necunoscută, din sistemul referențial relativist în sistemul referențial nerelativist.
Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referintă inertial în altul ca: trecerea pe tărâmul celălalt sau călătorii în timpuri trecute sau viitoare.
Ce enigme miraculoase se mai ascund în această stranie materie?
Poezia lui Eminescu "La steaua" nu conține referiri relativiste, ci mai de grabă elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice.
La frontierele universului actual se găsesc, practic memorate, evenimentele din perioada Universului timpuriu, petrecute în primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile și sistemele stelare de la "marginea" Universului, emit continuu lumină. Plecând de la natura corpusculară a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat în mișcare, se deplasează în toate direcțiile, cu viteza constantă de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referențial și inertial trece.
Parcurgera distantelor cosmogonice, de mii de ani lumină, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesită scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranță, că lumina pe care o recepționăm de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real si ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi recepționăm imaginile unor surse de lumină (metagalaxii, galaxcii, stele, etc.), fără ca acestea să mai existe, consumându-se sau distrugându-se între timp.
La steaua care-a răsărit
- imaginea unei stele în câmpul nostru vizual
E o cale atât de lungă
- sursa luminoasă aflată la marginile Universului
Că mii de ani i-au trebuit
- timpul = distanța / viteza luminii
Luminii să ne-ajungă
- parcurgerea distanței de la sursă la receptor (ochi)
Poate demult s-a stins în drum
- consumarea sau distrugerea sursei
În depărtări albastre
- la distanțe de mii de ani lumină
Și raza ei abia acum
- sosirea cuantelor de lumină pe retina ochilor
Luci vederii noastre
- recepționarea imaginii în creierele noastre
Sunt convins, că tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada când studia filozofia care, pentru credibilitate, făcea dese trimiteri la cunoștiințele de fizică, de care Eminescu nu era deloc străin.