în mansarda unde întunericul cădea mai repede
unde-mi era frică să rămîn singură făceam dragoste
sfinții stăteau cu urechile lipite de ușă, de pereți, cu ochii pe fereastră
și tot astfel ne șopteam că
suntem urîți aflînd viață
corpurile alunecau și-n stradă trecea țestoasa cea mare prin ninsoare pe podea erau ciorapii mei cămașa ta portocalie pe care nu o suportam telefonul cu receptorul pus de o parte să nu sune nimeni să fim plecați mereu
ei respirau sacadat, afară, tresărind la fiecare geamăt al nostru, clipind mai des, îmfipți în ziduri, pe acoperiș
un om merge pe blănari trăgînd cu el o lună legată cu ața
să o vîndă
iar în pîntecul meu văd homunculuși cum își aprind cîte o lumînare