Poveste spusă din tăcere, din tăcerea unei nopți ce se repetă la infinit. Este noapte într-o noapte stelară. E un ținut fără de dimineți, fără de soare, fără de lumina zilei. Noaptea și luna îl stăpînesc. Și norii care croșetează pulberi pentru jilțul lunii. Și stelele care se privesc de sub luciul apei, cînd luna înțeapă oglindirea lor cu ace diafane de lumină.
Plutesc norii stînd pe loc, aure suflînd în jurul lunii.
O stea se uită curioasă cum norii croșetează pulberi pe cerul nopții. Norii prind sclipiri din tăcere și fire din întunericul de nepătruns al unui tufiș. Le ridică pînă la nivelul andrelelor unui vînt care abia suflă (nu vrea să deranjeze cu firea lui năbădăioasă calmul acestui tărîm) și încep croșetatul. Cu răbdare și măiestrie, cu calm și picepere. De la începuturi norii croșetează.. De cînd s-a născut luna dintr-un vis. Croșetează norii fără întrerupere și fără teama că se vor ivi zorile. După ce sfîrșesc de croșetat, norii împrăștie pe cer voalul de pulbere, scuturîndu-l ca pe un covor zburător. Vîntul îl destramă în scurt timp, iar norii trebuie să o ia de la căpat, neobosiți, cu croșetatul. Iar și iar... doar pentru lună.
Și cînd te gîndești că nu este decît un colț de paradis uitat de lume, de lumea care îl îndepărtează de fapt de ea. De lumea care nu îl înțelege. Colț de paradis retras de bunăvoie și pierdut în liniștea unui voal al lunii. Croșetat de nori.