E noapte pe cărarea vieții. Din spatele unui copac foșnește, cu sunet prelung și tăcut, un curcubeu. Se ivește timid, uitîndu-se în stanga și în dreapta, să nu carecumva să fie zărit de cineva. Intai o nunață, apoi alta, și le aprinde pe rand, pe toate cele șapte. Nu are nevoie de vreun ochi de apă și raze de soare ca să se nască! Chiar dacă l-ar fi văzut cineva, în primul moment, nu ar fi știut ce este. Mai ales că e beznă în pădurea trăirii. Doar el se cunoaște, doar el își cunoaște adevărata identitate. Stele nu sunt pe cer. S-au ascuns în negura dezamăgirii. Nimic nu luminează pădurea crescuta din copacii tristeții. Dar curcubeul incearcă să dea o sclipire . O pornește agale, luminand în cele șapte nuanțe, fiecare frunzuliță, fiecare creangă, fiecare desiș și fiecare copac. Le atinge pe toate cu unda sa de lumină trecătoare. Plutește fără sa atingă pămantul. Covorul de frunze moarte prinde viață la trecerea sa. Se uită curcubeul să vadă pe care drum să o apuce. Ar lua-o spre răsărit, dar de acolo, soarele nu se mai ivește. S-ar îndrepta spre vest... dar soarele deja a trecut de apus. Spre nord să meargă sau spre sud? Nu se poate hotărî. Nici cu luna nu are cum să se întalnească. A plecat demult și ea. Si-a stins razele difuze. Doar curcubeul, singur, mai poate lumina padurea. Și nu in totalitate, ci doar pe unde duce drumul său. Singur își alege ce sa lumineze: dorința din spatele fiecarei frunze, stropul de fericire adormit între petalele florilor, suflul vieții care murmură printre copaci. Curcubeul a rămas singura speranță pentru padurea trăirii.