poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3545 .



Între două ruguri
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Perseu ]

2002-07-29  |     | 



De câte ori am încercat să mă identific cu eroismul lui Giordano Bruno, de atâtea ori am eșuat în dragostea de viață a lui Galilei. Nu am putut să trec peste credința ca viața este supremul adevăr pe lângă care toate par doar “adevărurile noastre”.
Un Galilei viu, mi-a spus rațiunea, este mai folositor omenirii decât un Galilei mort. Dar un Giordano Bruno ? Chiar cu acea fraza memorabilă ( eppur si muove ) Galilei îmi pare mai sărac. NU, nu cu neputința de a se sacrifica, căci, câteodată este mai greu să trăiești o suferință, decât să mori, ci cu gândul următor : câteodată viață nu ne mai aparține. Situația este de o asemenea natură încât noi nu mai reprezentăm un individ pe scena vieții, ci reprezentăm Individul. Ori Galilei, prin abjurarea sa, a abdicat de la această onoare. Eu sunt unul dintre cei care nu-l blamează, nu putea să moară doar pentru a ne satisface nevoia noastră de a crede că inchiziția poate fi înfruntată chiar și cu o mână de cenușa. A ales să trăiască. Chiar dacă eu cred că viața nu-i mai aparținea lui, ci acelor valori morale care îi călăuzeau viața. Ele erau în pericol. Abjurând, a avut un recul poate mai mare asupra oamenilor decât inchiziția. El care era punct de sprijin în această bătălie, se retrăgea. Sigur că nimeni nu-l întrebase dacă vrea să fie port-stindardul oamenilor. Cum nici cu Bruno n-o făcuse nimeni. Și vârsta la care au murit, respectiv abjurat, nu îmi pare un argument solid. Eu cred că este mult mai greu să mori la 52 de ani decât la 70. Sau poate că este la fel de greu.
Mulți oameni aprobă ce-a făcut Bruno. Și de aici începe tristețea care mă guvernează de câteva zile. Oamenii nu mai luptă pentru lucrurile în care cred, nici măcar când sunt ținte directe. Printr-un ciudat mecanism interior, atunci când nu simt căldura flăcărilor, orice pornire le este refulată, de parcă lucrurile în care cred nu au și o valoare intrinsecă. Sigur că este bine să fii sincer dar, dacă minți pe altcineva, nu pe mine, nu prea am nici o problemă cu asta. De parca minciuna capătă proporții urâte doar când ea este legată de noi. Sigur, poate aici intervine și un mecanism de autoconservare. De ce un conflict care poate fi evitat, de ce frământări, de ce să ai relații tensionate? Cine suntem noi ca să ne punem de-a curmezișul istoriei? Nu ne putem permite luxul de a ne redefini ca structură. Mă întreb dacă Bruno, chiar înainte ca focul să fie aprins, ar fi abdicat pentru că oamenii erau obosiți de lucrurile lor cotidiane și nu mai aveau timp și pentru a-l face pe el să simtă că sacrificiul nu este în zadar. Că oamenii vor încerca mereu să se ridice la măreția jertfei sale. Oamenii nu au înțeles decât că există mereu Oamenii dispuși să sacrifice timp, gânduri, sentimente pentru a apăra niște valori care, nu-i așa, sunt și ale noastre, dar astăzi ne luam o pauză de la ele... Poate mâine ne vom bate pentru ele. Poate mâine adagio-ul lui Albinoni (pe care-l ascult acum) ne va face să ne cutremurăm de gândul că suntem atât de puțin. Poate mâine vom înțelege că alegând să stăm liniștiți până trece războiul nu înseamnă că nu ar trebui să avem o problemă de conștiință. Pentru simplul motiv că este tot o alegere: alegerea de a nu alege.. Alegem să ne întoarcem la cochilia noastră îngustă care ne servește drept univers și să ne amăgim că putem să respectam în liniște valorile în care noi, chipurile credem, când ele sunt terfelite doi pași mai încolo. Dacă nu cumva a spus-o cineva, o spun eu acum: credința unui om în niște valori se vede și după cum se bate pentru ele. Cu echilibru, cu bun simț, și nu din lipsa altei ocupații.
De multe ori mă gândesc că oamenii care nu găsesc curajul de a apărea pe câmpul de bătălie sunt aidoma unei teci de sabie fără nimic înauntru. Oamenii vor să aibă o părere cât mai bună despre ei cu un minim de efort. Așa pot dormi liniștiți și pot să-și salveze și pielea. Unii oameni pot face și trăi cu așa ceva. De aceea probabil că nu există decât un singur Giordano Bruno și o mulțime de Galilei, din acest punct de vedere.
Însă nu-mi dă pace un gând: că atunci când vom vrea să ne strigăm lucrurile în care credem nu va mai fi nimeni ecou în spatele dealului pentru a ne răspunde. Căci valorile ne părăsesc exact așa cum facem și noi cu ele.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!