De când te-am revăzut cu ochii aceștia flămânzi de tine, iar trupul meu ți-a adulmecat nesperat de -din nou- carnea, am vrut a-ți scrie direct în carne ceea ce niciodată mâna mea, doar, n-o să reușească să mâzgălească...
Nu dragostea ne face să suferim, nu dragostea ne face să tânjim și să ne luăm lumea în cap ci doar setea și foamea noastră de trupul celuilalt, doar dependența noastră, ce zic a noastră, a cărnii noastre de carnea celuilalt.
Mi-ai fi putut fii...atăt de multe în atât de multe feluri, îmi ești atât de multe moduri de-a respira, de-a vedea, de-a simți. Îmi ești, tu toată, fără trupul tău... asta este dragoste.
Cum să fiu supărat pe tine? Să fiu supărat pe tine? Aș putea fi supărat pe ochii tăi, eu? Pe buzele tale, pe râsul tău? Aș putea fi supărat? Tu îmi tot umpli nopțile cu dulci și amețitoare vise erotice, îmi umpli mâinile seară de seară... ce dacă nu ești lângă mine întotdeauna cu toată bucuria și inocența ta lăuntrică! Mă!
Cum să fiu supărat eu pe bucuria ta, pe toată pofta ta de viață, pe toată dragostea ta ce-o lași pe umărul și pe gâtul meu, pe toată frica ta și pe toată setea de necunoscut?
Pot fi supărat pe mine, pe pofta mea de-ați frământa trupul, pe graba asta a mea de-a nu pierde nici o zi din scurtele si număratele zile ale fericitei noastre treceri, pe dorința mea de a-mi umple brațele și limba și gura și ochii cu tine, pentru a te duce cu mine peste tot.
Îmi ești...
Și mă bucur cât nici nu poți vedea, că... suntem unul singur, undeva la rădacinile noastre, că asemeni copacilor crescuți dintr-o singura sămânță, crengile noastre se ating, frunzele noastre se îmbrațișează, atunci când ne înfioară vântul dorințelor noastre. Eu cel de aici de lângă tine, te iubesc prieten drag, te port cu mine în toate furtunile mele, dar mai ales în toate miracolele ce le trăiesc.
Tot timpul vreau să facem dragoste, da știu, tu... Dar asta doar pentru că trupul meu imită ceea ce vede la sufletul ce-mi dă viață... trupul vede cum sufletul meu te are permanent, cum este parte din al tău, așa că de-asta dorința asta permanentă a cărni mele de-a se cuibări în fibrele tale... el doar imită ceea ce vede peste el.
Când scriu toate astea tu dormi cuibărită să nu risipi căldura atât de dragă ție. Dacă aș veni acum să te mângăi a-i bălmăji ceva despre somn și dimineața ce-o să vie prea repede... așa că o să las trupul meu la masa de scris și o să vin cu toată inima mea și cu tot sufletul meu în inima ta. Astfel n-o să trebuiască să alungi, ci doar să întregești.