Am în jur ciori carbonizate,
este un ecosistem al locului în care mă detest
până la înnegrire.
Coloana de cer pe care alunecos încercam să urc,
s-a înmuiat ca o macaroană la fiert.
Tu, cu vinul roșu în față,
aburindu-ți ochii pâna la cețuri/certuri veșnice.
Uram duhoarea de usturoi
îmbibată în cărnuri și gulerul cămașii tale în dungi inegale,
ca ale unei posibile relații de tranziție.
O conviețuire agale acceptată
într-un nod de cale ferată,
cu legături proaste și întârzieri mari.
Și pentru că nu aveam stofă de “traseistă”,
mi-am luat bilet,
am urcat,
de pe părți diferite (eram bine educată) în același tren, urmând să iau calea ne-întorsului,
să mă scufund în comunitatea oamenilor de bine
care devin părinți.
A, uitasem să spun
ce m-a determinat să te accept
cu tot bagajul ăla dezordonat
de ciorapi și ziare sportive: m-ai trântit cu pasiune
într-un morman de frunze ruginite,
îmi ieșise complet din cap că îmi doream alături un artist (chitarist, poet, pictor, eventual profesor…).
Înhămată la acel atelaj,
care părea mai degrabă o schelă în construcție,
am ajuns să mă cred afurisită și emancipată
într-o zi când am căutat sub pat diplomele de școală
– îmi trebuiau pentru un CV suculent.
Așa…
De atunci am marșat
pe egalitatea între sexe și mai ales
pe inutilitatea în care mă scufundai
de câte ori încercam să brodez o batistă plânsă.
Goblenurile pe care feminin mi le etalam în fața ta,
apoi lenjeria cu puțin mov,
totul avea iz de mucegai.
Astfel a luat ființă
rândul meu fară sfârșit de motive de apărare,
am înfășurat în anticorpi clanța ușii,
am înfrunzit în dezordine parcul,
am petrecut nopți în șosete albe pe o banchetă auto
de fabricație japoneză,
am povestit 20 ani,
apoi mi-ai smuls blugii,
bluza alba de dantelă
și centrala din perete.
Cam asta a fost.